Arhivă | Decembrie 2013

Leapșă cu cărți

Ca urmare a invitației făcute de Rudolph Trifazat, am hotărât să-mi mai calc odată pe inimă și să răspund la o leapșă. Dar numai la asta și numai pentru că e cu cărți și vine de la un poponar cult. Am preluat corvoada integral, inclusiv două întrebări suplimentare pe care cică nu știu ce Roșie (sper că nu Montană) le-a adăugat listei originale compusă din 10 bucăți interogații livrești. Un domn ochelarist lecturist și mizantrop râde acum pe sub mustăți. Deci haideți să haidem:

1. Prima mea amintire cu mine citind:

Eu cu frate-meu mai mic în spatele blocului încercând sa ne recuperăm mingea de pe acoperișul celulei trafo. Un nene ne-a zis că nu e voie, voi nu vedeți ce scrie acolo?

Frate-meu: citește-mi și mie că tu ești mai mare!

Deci mă văd silabisind: Pericolde. Elec..Elect…Muie. Gigi suge. Suge pula?!

Atunci am crezut că Gigi era capul ăla de mort care supsese pula până rămăsese din ea numai două oase. Eu știam de la băieții mai mari de la țară, că pula e animalul cu trei spinări. Deci trei spinări. = trei oase. Hai bă să ne luam altă minge, că e pericol de Gigi!

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o:

„Familia Roademult” de Florian Cristescu. Am citit-o și recitit-o de atâtea ori, încât atunci când am lăsat-o din mână părea victima șoarecilor.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească:

Abecedarul.

4. Locul meu preferat de citit:

Patul sau canapeaua, poziția All Bundy.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii:

Un castron cu prune verzi, solnița de sare, doi litri de cola, un borcan de iaurt, un sul de hârtie igienică și o pereche de chiloți. Facultativ se pot adăuga o pungă de semințe de dovleac cu bobul mare, două caserole goale și o bere. Una pe oră.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare:

100, ținta minimă.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o:

„Sub Dom” de Stephen King, carte în două volume primită de la iubitul meu, a cărei ecranizare a început anul trecut. Am vizionat deja prima serie de 10 episoade. Bune.

8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel:

“Decameronul” lui Boccaccio mi-a deschis ochii asupra normalității dorinței sexuale și asupra ipocriziei clericale. Faptul că biserica mă condamna doar pentru orientarea sexuală, în timp ce prelații ei se dedau la de plăceri carnale la fel de interzise, mi-a adus un plus de asumare. Atunci am hotărât că dogma e greșită, nu eu. Iar dacă zeii mă urăsc, n-au decât.

9. O carte care-mi place, dar care pare să nu placă mai nimănui:

„Mâna stângă a întunericului” de Ursula K. Le Guin, pe care toți cei cărora le-am recomandat-o au refuzat să o citească cu replica:

SF cu hermafrodiți, mă leși?!

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească:

“Alchimistul” de Paulo Coelho

11. O carte care ma intimidează:

„Biblia. Vechiul testament” de Dumnezeu. Cartea care mă face să cred că sunt redus mintal, că nu înțeleg nimic din ea, dar pricep și țin minte toate basmele colecție BPT de „Povești Nemuritoare”.

12. Trei dintre scriitorii mei preferați:

Isaac Asimov, Pascal Bruckner, Serge Brussolo

Anunțuri

„Dona Juana” – Sexi bulangeala

Coperta-carte-Dona-Juana

“Dona Juana” – Lorena Lupu, Editura Herg Benet 2012

Dona Juana, este un roman erotic postmodernist cu mesaj ascuns ce pozează într-o carte despre plăcere și căutarea ei. Cartea a fost original promovată pe scenă, prin cluburi gay, pe internet, inclusiv pe blogul autoarei. Problematica de suflet vine frumos ambalată în sex, droguri și muzică, suficient de bine ca după terminarea cărții să cazi pe gânduri măcar cât ți-ai rula un joint din pagina de gardă. Dona Juana este o carte apă de gură cu aromă de prepuț, incitantă ca o partidă de sex anal fără lubrefiant consumată în wc-ul public. Odată expirat fiorul inițial al adrenalinei, continuă să șocheze prin realistica decorului și cinismul limbajului puternic danturat. Este descrierea unei lumi în care pudibonderia ar fi perdantă, chiar criminală, pentru că ar ucide în fașă orice tentativă de credibilitate a atmosferei din roman.

Povestea Donei Juana este scurtă simplă și percutantă. În țara asta este scandalos ca o  femeie să facă travesti în cluburi gay (să zicem gay friendly). Așa am considerat și eu citind că Dona Juana este o chanteuză îmbracată în barbat. Cum ar fi să pipăi pe unul în club și să vezi că în loc de pulă are un prezervativ umflat cu aer?  Dezgustător fetelor, dezgustător de provocator ca idee!

Dona Juana își joacă travestiul într-un show muzical pe scena clubului Bizare, acompaniată de dansatori ambalați în rochii. Showul pidosnic are priză la publicul cu ștaif dacă ne luăm după reprezentațiile sale repetate. Din păcate gloria este o curvă care te arde la ADN cu mânerul biciului. Se întâmplă că patronul clubului, un țigan gay pedofil, se hotărăște să închidă mustăria, în timp ce Dona Juana încearcă zadarnic să-l facă să revină asupra deciziei. Lăsând deoparte tripla discriminare a patronului, cu cât se dă eroina noastră mai curvă, cu atât ne șochează să aflăm cât îi pasă de soarta celorlalți.

Aflând deci că zilele showului îi sunt numărate, Dona Juana se apucă de dat cu muia în masculii cu cheag la pungă, oameni de afaceri mai mult sau mai puțin respectabili, potențial interesați să preia Club Bizare.

Ca să nu vă răpesc din plăcerea de ai da singuri jos chiloții, mă opresc aici din mozolirea poveștii. Sunt destule expresii tari prin ea pe care criticii le-ar numi „detalii picante”, printre care excelează nelipsitele cuvinte cu “f” și “p”, plus jointurile rulate și liniile prizate, printre partide de sex la beție și violență cu femei legate.

Ca bulangeală în stil grande, povestea se simte țeapănă și groasă, cu atât mai contondentă cu cât este mânuită de o purtătoare de uter, dovedind ori că Lorena Lupu și-a făcut temele, ori că a ars-o pe bune la bong cu „fetele”. Aș prefera să nu știu adevărul, că poate data viitoare scrie o carte de rugăciuni pentru călugărițe și mi-aș dori să o cred și atunci.

Pentru scorțoșii care vor să se flexibilizeze la neuron, această carte poate fi tirbușonul necesar extragerii bățului din cur. Ca bonus cartea Lorenei face lobby taximetriei, cluburilor gay și în general vieții nocturne bucureștene făcând Coana Joiana numai bună de muls. Cine are ochi poate găsi noi idei dacă se prinde de care țâțe trebuie să tragă.

Mie unul mi-a plăcut, așa că vă doresc lectură la căldură și un gagiu să vă lingă-n… deget când dați paginile.

„Adevărul despre cazul Harry Quebert” – Uite Nola, nu e Lola!

quebert_3fded446df

„Adevărul despre cazul Harry Quebert” – Joël Dicker, Editura TReI

Cartea este un roman polițist grefat pe un așa zis ghid al romancierului modern.

Povestea este plasată ca timp în 2008, cu puțin timp înainte de alegerile prezidențiale câștigate de Obama. Marcus, un scriitor care a ajuns celebru de tânăr și aflat momentan în plină criză a “paginii goale”, se decide să o trateze mutându-și atelierul literar în casa profesorului, mentorului și prietenului său, Harry Quebert. Aici mărturisesc că romanul mi-a dat prima speranță că între cei doi scriitori ar fi o idilă homosexuală. Din păcate oportunitatea aceasta s-a ratat.

Revenind la poveste, la scurt timp după reîntâlnirea celor doi, Harry este arestat și acuzat de uciderea unei fete de 15 ani, Nola Kellergan, cu care a avut o poveste de dragoste de-o vară, în 1975.  Trupul fetei care a dispărut în acea vară fără urmă, a fost găsit îngropat în grădina lui Harry Quebert.
Marcus va porni o anchetă paralelă care ulterior o va surclasa pe a poliției (sic) pentru a investiga cazul dispariției din anul 1975 și a-și salva mentorul de la execuția pe scaunul electric.

Pe parcursul anchetei, toată lumea este considerată suspectă, cu excepția evidentă a suspectului principal. Mi-a plăcut în special considerarea drept suspect de crimă a unui mare magnat chiar și după ce s-a aflat că este homosexual.

Ignorarea statisticii, politically correctness-ului și chestionarea repetată a identității sexuale a lui Marcus de către mama sa au făcut deliciul lecturii mele. Pentru că am ajuns la acest personaj, nu vă pot ascunde că este atât de clișeizat că nu faci nici cel mai mic efort de a îl considera real. Mama lui Marcus este evreica de vârsta a treia tipică filmului de comedie american.

Și dacă tot am ajuns la capitolul credibilitate, multe dintre personajele lui Joel sunt niște caricaturi umane, fără șanse de promovare. Dar deh, scriitorul este tânăr, deștept și de ce să nu recunoaștem frumos. Lumea iartă tot când ești înalt brunet și sexos, iar dacă scrii măcar binișor, te-ai scos. Iar domnul acesta scrie bine spre foarte bine când e vorba de tainele nașterii romanului contemporan și tehnicile de promovare.
Cartea este distractivă și ar fi putut fi și mai distractivă dacă nu ar fi țeapănă și brânzoasă pe alocuri, ba chiar ieftină în ceea ce privește romantismul lui pedo-Harry pentru L(n)olita lui. Întorsăturile de situație din poveste sunt multe, bune, dar conduc către o închidere distrusă prin fragmentare.

Practic asemenea sfârșit este posibil să reușească în filme, unde după ce scrii SFARȘIT mai adaugi o scenă, după ce încep să curgă creditele pe ecran.

Am așteptat cu sufletul la gură un final demn de Doyle sau Christie, dar am ce primit a fost slăbuț față de rest și chiar e păcat.

În concluzie recomand domnului Joël Dicker niște lecții cu Rodica Ojog Brașoveanu, care îl bate lejer la cur. Ăsta nu este totuși motiv să nu-l citiți, măcar pentru frenezia ce ți-o imprimă. De mult n-am mai citit așa rapid un roman de 650 de pagini. Și ăsta chiar este un semn bun.

foto