Arhive

Geamănul dispărut

Aveam doi ani când părintii mei au divorțat și au trecut zeci de ani ani până să aflu că prin hotărâre în instanță la tata am rămas eu, iar la mama fratele meu. Da, am aflat târziu, foarte târziu că am avut un frate geamăn. Află Bij că poveștile cu gemeni în care unul simte ce se petrece cu celalalt sunt de rahat. N-am simțit nimic, nici măcar că exista dar că mi-ar lipsi. N-am simțit nimic până am aflat că geamănul meu a avut ghinion de mic, rămânând în custodia mamei. Ea și noul ei soț au considerat că dacă vor copii își fac unul al lor, așa că l-au dat la stat. Fratele meu a fost plimbat din orfelinat în orfelinat și apoi a dispărut fără urmă.

În mare secret tata l-a căutat vreme îndelungată folosindu-se de meserie ca de o unealtă, dar după ce fost dat afara din politie, multele uși trântite cu sete în locul unde înainte îi făcea umbră cozorocul, l-au făcut să renunțe. Fratele meu a rămas pentru tata un mare eșec profesional și parental. Probabil de rușine nu mi-a spus nimic. Când am aflat de existența fratelui l-am căutat la rându-mi de am înnebunit. Am dat anunț la TV, am apărut la „Iartă-mă” cu sora mea încercând să impresionez mâna de rude din partea mamei și a soțului ei care îmi erau ostili fără motiv. Apoi am pierdut și eu urma, nimeni nu părea să știe nimic. Cu an înainte să moara, maică-mea biologică ne-a zis că am mai avut doi frați și două surori, toți morți de mici, la naștere sau imediat după.

Mama asta nouă a venit cu probleme grave de sănătate după ea. A făcut o perioadă de vreme potecă la doctori. Până într-o zi. În ziua aia m-am dus la spital la Brăila, că mă anunțase sora mea vitregă că mama moare și m-am dus să o văd. Am ajuns acolo iar la recepție mi-au spus că-i dusă jos la morgă, că este prea târziu.

Biju s-a agitat pe fotoliu:

– Tu la morga Biș? Doamne, cred că erai înspăimântat, distrus, teribil de trist!

– Amorțeală, asta simțeam. Aveam sufletul amorțit!

Amorțeala nu părea a satisface gustul lui Biju pentru melodramă. Pufăia afectat din țigară clătinându-și paharul, vizibil nemulțumit. Urmarea însă avea să-l satisfacă deplin. Biș s-a aplecat peste el și l-a sărutat lung ca și când ar fi tras din el putere pentru continuarea tristei confidențe. Știa că pentru Biju povestea avea gustul mai tare decât cel mai bun vin, așa că a reluat istorisirea, de unde o lăsase.

– Am fost la morgă, dar nu am găsit-o pe mama într-un sertar rece cu etichetă prinsă de degetul mare de la picior, ci pe o targă în hol. Șocul cel mare a fost când am constatat că era vie. Ne-au dat-o goală cu drenele picurând, împachetată într-o pătură. Cineva îi trimisese hainele la materiale contaminate și fuseseră incinerate. Așa a dus-o sora-mea acasă, că aia de la spital au ridicat din umeri, zicând că n-au ce să-i mai facă, că e pe moarte. S-au înșelat. Din momentul ăla mama n-a mai avut treabă cu doctorii, a ajuns până la 88 de ani și-mi părea că n-ar fi avut nici un gând să se mulțumească doar cu atât. Probabil mă îngropa și pe mine și pe soră-mea dacă nu o lovea o mașina condusă de un bețiv.

De când a reapărut în viața mea și până am adunat-o bucăți din stradă, am chestionat-o continuu pe mama despre geamănul meu. Când o întrebam unde este se strângea în ea, făcea ca un arici care tresare la zgomotul scos de fărașul lovit cu vătraiul. Se uita la icoană apoi undeva peste mine și repeta, repeta de trei, de zece ori că nu știe, nu știe nimic. S-o ierte Dumnezeu, dar nu știe.

Femeie nebună unde-i fratele meu, urlam la ea? Dacă Dumnezeu te iartă, eu nu te iert! Ce ați făcut cu el? Cu cât repeta ea că nu știe, cu atât mă înverșunam eu să aflu. Era lucidă, mult prea lucida ca să mă păcălească cu amnezia. Nu vroia să spună, dar era mama și nu o puteam tortura. Din când în când auzeam zvonuri. Fusesem în Franța de câteva ori și oamenii îmi dădeau informații sperând la favoruri financiare. Se zicea ca fratele meu era în Galați pe undeva, că ar lucra ca medic veterinar într-o comună din județ.

– Chiar crezi că fratele tău trăiește?! Dacă e așa trebuie să-l căutam. Pentru că seamăna cu tine, o să-l găsim!

– L-am cautat Bijule, l-am căutat mult timp dar fără folos, ți-am spus!

La început l-am cautat de nebun, parcă eram beat, năuc. Mai târziu am ajuns alt tip de alcoolic, manifestam un fel de sete lucidă. L-am căutat metodic prin anunțuri, am fost la televiziune la “Iartă-mă”, apoi l-am căutat prin instituții, evidența populației și prin spitale.

La evidența populației figura ca decedat. Dar cât am fost fugit în Franța și eu am figurat ca decedat, așa că nu mă mai mira nimic în țara asta de rahat. De fapt în evidența spitalului de copii unde a fost adus de la orfelinat la patru ani, figura o cruce, un X pus cu pixul și atât. Nici o foaie de externare, nici un certificat de deces, nimic în afară unui mare X!

Asta se petrecea în anii ’80 M-am dus la orfelinat îmbrăcat în uniformă, eram cadru militar pe atunci. Ți-am povestit de George? M-am dus la orfelinat special îmbrăcat în uniformă, ca să impresionez. Eram băiet frumos și deși mă futeam cu George încă mai aveam rezervă la tivul pulii. Probabil ceva reminescențe hetero, de pe vremea când înșiram gagicile în agendă după culoarea flocilor. Azi socotesc pizda un lucru scârbos. Mda, revenind la ziua când am început să-mi caut geamănul pierdut… Pizdă, bîrr, uhh! Degolas.

Pardon, unde rămăsesem? Aha! Ăia de la orfelinat mi-au zis că nu știu nimic, că ei l-au trimis la spital de unde n-a mai revenit. Am fost la spital, unde bineînțeles mi-au zis că a fost adus acolo de la orfelinat, că a fost internat, tratat și apoi a dispărut! Cum adică domnule, a dispărut? Am încercat să-i ameninț pe tipi cu pușcăria, le-am promis gagicilor de acolo că le scot la un Cico, dar tot ce am obținut a fost să văd în arhivele spitalului numele meu de familie și un “decedat” marcat cu un X făcut cu pixul albastru. Îți repet, fără diagnostic, fără certificat de deces. Parcă ar fi murit o pisică. Mi s-a părut tare suspect.

Am revenit la cei de la orfelinat. Ei, dacă are X e mort, au zis, dar imediat tot ei ca niște adevărați creștini și români au început să speculeze. Spuneau că se mai întâmplă și minuni și încurcături, că se poate să fi fost adoptat și că dacă este așa, nu se poate face nimic, că n-au dreptul fără avizul lui să spună nimic. Se știe bine că adopția schimbă nume, schimba practic tot și nu mai poți face nimic decât dacă cel adoptat vrea să te găsească el pe tine. Că dacă vrea bunul Dumnezeu, multe se pot întâmpla. Ori Dumnezeu a fost în concediu toată viața, ori fratele meu s-a rugat în contracurent să nu-l găsesc, cert este că nimeni n-a aflat nimic de el. Sau poate că nu mai era viu demult.

Nu știam prea bine pe cine căutam, cum arăta. Știu doar că îmi căuta imaginea în oglinda. El semăna cu mine cu o mică diferență – pata din naștere pe frunte, ceva în genul lui Gorbaciov. Asta era tot ceea ce pretindea că-și aduce aminte mama despre geamănul meu. Și mai aveam o fantezie. Să mă însor cu fratele meu. O tâmpenie, nici măcar nu știam dacă el era bulangiu ca mine.

Toată viata mea am declarat că tânjesc după liniște dar în realitate așa ceva nu e pentru mine. De când am dat prima oara de gustul independenței și am putut să mă țin pe picioare, am știut că sunt făcut să fac bani. Am știut să-i fac și i-am făcut, numai că am avut o mică problemă. Întotdeauna dacă nu reușeam eu, se găsea cineva care să-mi cheltuie banii, uneori înainte chiar să-i produc. La cât de mult disprețuiam eu lenea, era firesc ca dragul de Dumnezeu să-mi scoată în cale numai oameni care fug de muncă, profitori și pariori. Că așa e regula: un bou și o belea. Mă gândeam că însoțindu-mă cu geamănul meu aș fi fost fericit și stabil financiar.

Am plătit prea mult față de ceea ce am primit, dar au existat și excepții. Printre grămada de pule cu urechi de mi-au făcut plăcute nopțile și iad zilele, s-au strecurat și câteva speciale. Bag seamă că tu ești una dintre ele. Pfuai, e trecut de unșpe. Despre teoria pulelor vorbim altădată Biju, acuși hai în pat să facem practică, că după așa clismă cu amintiri profunde simt nevoia să fiu strâns de sfârcuri și futut adânc în cur.

Anunțuri

Cicatrici pe amintiri

N-am fost o floare. N-am apărut dintr-o sămânță aruncată cu mâna sau alungată de vânt pe teren fertil. Am avut mamă, tată, surori, iubite iubiți, lupte, glorie, înfrângere și în ultima vreme foarte multe amintiri.

Nu exista coincidente și nici întâmplare; toate lucrurile ce trebuie să vină, vor veni, năvălind sau punându-ne răbdarea la încercare. Vor veni peste noi tăvălug de plumb sau ușoare ca prima ninsoare. Vor veni peste noi dulci și reci ca prima înghețată sau dureros de tari ca primul picior în ghips și doar de noi depinde cât de repede, cum și când le acceptăm.

În viața mea au existat mereu momente pe care le-am atribuit întâmplării uitând că am conlucrat cu soarta și că uneori, i-am făcut jocul și partea cea mai grea.

Lumea zice ca am fost un copil frumos. Dar cum lumea era compusă din rude și prieteni ai tatei, îi suspectez că m-au mințit cu nerușinare. Poate că am să enumăr argumentele mai târziu. Tot lumea lumea zice că eram un drac împielițat și că pentru unele belele meritam sa fiu jupuit de viu. Dar v-am spus deja că lumea are predispoziție scatofilă. Nimeni nu merită să fie jupuit.

Ani de zile am trăit știind că am un tată, o mamă și o soră. Când a murit tata, partea ascunsă a vieții sale a înviat instantaneu. Era ca o vrajă, ca și cum bătrânul magician ținuse în puterea sa niște stihii ce odată eliberate s-au grăbit sa pătrundă în universul meu, să răvășească ce credeam de neclintit, să-mi ia ce credeam că-mi aparține și să mă lase speriat în fața unei istorii rescrise.

N-am fost o floare și din cauza asta nu m-am așteptat niciodată sa fiu crescut, udat și protejat, ca la maturitate sa fiu gata de a fi rupt de însăși mâna ce m-a semănat. M-am bucurat că n-am fost și nu sunt floare, atunci când am aflat ca am rădăcinile sădite în minciuna.

Am trăit o viață zbătându-mă sa împac spiritul meu bătăios cu adevărata mea sexualitate. Am urât minciuna dar am trăit cu ea, m-am culcat cu ea, m-am învelit în ea. Am împachetat-o în straie curate ca să poată umbla nestingherita prin lumea asta, pentru că altfel n-aveam voie să mă plimb prin ea.

Când a murit tata am început să aflu că aventura este o parte din tumultul familiei, că am întipărită genetic în sânge sămânță aventurii și a dezrădăcinării. Uneori este greu să-ți dai seama cât este divin sau diabolic în tine până nu apare factorul declanșator. Uneori negi că semeni cu genitorii pentru că nu vrei să fie evident ce produs rezultă dintr-un curvar și o curvă.

La înmormântarea tatei am simțit prima dată ce înseamna prea mult. În zbaterea venei de la tâmplă în zvâcnetul celei de la gât am trăit mai multe șocuri consecutive decât cred că o să trăiesc până în clipă ultimă. Încerc sa-mi aduc aminte precis vorbele gândurile ori gesturile făcute atunci. În loc de asta nu-mi amintesc decât o buclă gând/refuz. „O nu, nu se poate, asta nu se întâmplă, nu mie, nu are cum!”

Reacția firească atunci când din nimic în viața îți apar încă o mamă și o soră și vestea că mai ai un frate, sau l-ai avut dar a dispărut. Da, parca era prea mult. Parcă a fost ieri, așa de clar văd lacrimile lor și mâna mea tremurând pe paharul cu suc. Eu tăceam, ele vorbeau, plângea, implorau și blestemau.

Veniseră s[-i reproșeze mortului că nu le-a lăsat ceva prin testament. Cum mortul nu mai putea face nimic, s-au întors către mine. Fără sa mă gândesc prea mult, am întins bratele și le-am primit. Am aflat că am în față pe mama mea biologica și pe sora mea. Aia era mama cu care tata s-a luptat pentru mine pe când aveam doi ani și care credeam eu, a fugit și m-a părăsit. Era o minciună bună. Tata m-a răpit practic de lângă ea, prin această acțiune salvându-mi probabil viața.

Femeia aia străina pe jumătate nebuna care plângea alături de fica ei, îmi era străina. Am realizat ca nu sa o pot simți niciodată ca pe o mama. Mama mea era…a fost alta. Mama mea a murit! De fapt astăzi, amândouă mamele sunt moarte. Mă bucur că nu mi-am petrecut copilăria alături de ce-a apărută târziu.

Am fost un copil vesel si un elev bun, sau așa zice lumea. Tare as vrea să nu fi fost așa. Dacă eram un copil bun, de ce mă bătea cu atâta sălbăticie pedagogul de la Școala Comercială Constanta? Internatul s-a întipărit în sufletul meu ca o hartă hidoasă tatuată pe adolescență, iar partea majoră pentru mizeria asta o poartă Domnul Gelmambet, pedagogul turc care mi-a tăbăcit repetat pielea. Nu mai țin minte măcar un motiv, dacă o fi avut vreunul, dar țin minte cum își musca buzele când ma bătea, iar eu gândeam că buzele lui mari arătau ca pompa de desfundat chiuveta.

Biju tresărea când povesteam despre buzele lui Gelmambet.

– Buzele, erau mai mari ca ale tale, Biș?

– Mai mari, cu mult mai mari, am zis pompă de chiuvetă, nu!?

– Te cred, cu condiția să recunoști că și coaiele le avea mai mari.

Mă uitam în oglinda la cicatricile celui de-al doilea accident. Buzele sfâșiate de cioburile parbrizului căpătaseră un volum vizibil artificial.

– Avea buzele mai mari ca ale mele dar nu la fel de cusute. Despre coaiele nu știu! Mi-am dorit mereu să-i dau un șut așa de puternic în ele, încat să i le fac amigdale.

Biju avea un cult ciudat pentru cicatrici. Zicea că doar pentru cele de pe trupul meu. Ferice de mine că am avut cu ce-i ține mintea ocupată. Sunt plin de cicatrici, cele mai multe sunt însă pe dinăuntru, acolo unde Biju nu le putea pipăi dacă nu le scoteam la lumină.

In seara aia l-am lăsat să atingă una foarte veche și a adormit fericit ținându-mă pe la spate în brațe, cu stângă pusă pavăză peste mult încercata-mi inimă. Tresărea în somn, poate se bătea pentru mine cu ticălosul de Gelmambet.

Biju era lingura sufletului meu. Când eram cu el somnul venea dulce! Mă cuibăream în el și viața îmi era vis fără vârstă. Noapte bună Bij, oriunde ai fi!

Ritualul

Trăind în țara unde cetățeanul declară că nu l-ar deranja ca vecin un criminal în serie, dar l-ar ultragia de moarte vecinătatea unui homosexual, Biju şi Biş au dezvoltat un ritual de comunicare telefonic ușor criptat, drept substitut pentru prezenţa fizică între două întrevederi. Ar fi exagerat să numim procedură de relație la distanță un simplu tabiet pe care Biş îl considera ritual.

Era ritualul imperecherii dispozitivelor, ritualul linsului în urechi, ritualul cafelei telefonate, ritualul cinei cu mobilul între umăr și ureche. Dar in primul rand era ritualul certurilor. În fiecare dimineaţă se gândeau dacă nu e prea devreme să se sune şi tot amânau momentul până când în fine o făceau fix ca să îşi reproşeze reciproc intârzierea. La începutul convorbirii tonurile vocilor porneau normale dar șerpii insinuarii își inspicau limbile tot mai des prin conexiunea digitala:

– Credeam că dormi, obosit dupa seara cu Florans la bere. Lasă ca stiu eu ca aia nu poate sa bea niciodata o singură bere. Ai ajuns singur acasa aseara?! Aha, acum ai musafiri? La cafea, asa cu noaptea in cap? Ciudată ora de vizită. Sigur n-a ramas de aseara să bea cafeaua astazi?! Ce mincinos ești!

La randul său Biș obișnuia să-i strecoare fin otrava în miere:

-Te-a mai sunat Marcela sau de cand are celălalt amant webcam nu-ti mai simte lipsa?! De ce nu i-ai zis clar ca nu-i dai nimic, ca între voi totul, dar absolut totul s-a terminat? Ai dus aia la reparat? De ce Bijule stai atarnat de trecut, de ce vezi limpede anii din urma iar ziua de maine prin ceata?!

Biju spera că din afară convorbirea avea aspectul unei discutii între amici care fac schimb de impresii de genul ce-ai mai baut, batut, futut aseara! Uneori surprindea reacții la cei din jurul care semnalau ca ceva a sunat ciudat. Se temea că a devenit neglijent, ca a inceput sa nu-i mai pese la fel de tare de reacția celor din jur. Spunea că viata lui privata nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni dar odata cu apariția lui Biș în viața lui, chiar simțea asta cu adevărat, de parcă omul ăla rupsese în el lanțul unei false vinovatii. Iubea, era iubit iar restul devenise plan suport pentru sentimente. Da, iubea un bărbat și nu i se părea nimic ciudat.

Ritualul desperecherii se incheia cu tensiuni si promisiuni de reevaluare care sunau mai mult a amenintari: vorbim mai tarziu, nu pot s-ti spun acum, lasă-mă ca sunt ocupat!

Biș îl intreaba retoric pe Bij de ce are parte numai de tipi complicati, combinați ori căsătoriți. Spunea că se simte obosit, trădat in sperante si batran. În timpul ăsta Biju se mira că nu îl injură și închidea. Apoi se abține cu greu să nu-l sune din nou. O făcea din mândrie prostească și pentru că era mult mai tanar.

Douăzeci de ani în pula mea. Nu mai găsești tu altul ca mine…Așa își spunea el gelos și confuz. Uneori cand își suna iubitul, în loc de planificatul: “te iubesc, iarta-ma!” scăpa un “știu, simt că mă minti, dracu sa te ia!” Închidea și pană a doua zi fierbeau amândoi în tăcere.

Logic, ritualul imperecherii începe tot la telefon cu câteva remarci ironice:

– Ce ai mancat la prânz pulă, te pomenesti că iar cremwursti?! Eu mici? N-am mai mancat de atunci de când cu Florans. Și să știi că micii sunt mai sănătoși decât cremwurștii tăi cu MDM!

Nu se putea urmari logic cum se ajungea de la ironie la tonul impăciuitor și grijuliu din final:

– Ai grijă de tine măi puță; pune pe maman să-ti facă o supă de pui și nu-ți mai uita pachețelul acasă! Explică-i că încă mai este la modă ca femeile să gătească. Ai luat măcar un chil în Italia de la haleala ălora?! Mănânci mă?! Hai că te pup; mănâncă și vorbim din nou după. Eu nu mănânc că țin cură.

– Biș te rog frumos să mănânci normal, să nu mai aud ca te înfometezi! Să te ții de cur nu de cură că cine te place, te place exact cum ești. Și dacă mai zici odată că ești gras mă supăr. Ce dracu, ne futem, ori ne cântărim?! Da, sigur eu mănânc. De fapt aș mânca, dar pentru asta trebuie să închid telefonul. L-aș închide, dar nu mă mai pot sătura de vocea ta. Cred ca aș putea trăi doar cu vocea ta în loc de mâncare.

Ăsta era Biju, după găleți de fiere îți bagă un sirop de limbă, dar nu orice siropel, ci unul cât mai îmbârligat. Bij avea talentul de a complica până și o scobitoare. Se uita la ea cum se uită marinarul prin ochean și în loc de o așchie de lemn ți-o descria ca fiind un fractal de brad sau o rază de stea cristalizată în celuloză. Era treaba lui Biș să îl tragă de mânecă ca să-l readucă pe țărmul realității Uneori se pierdea în visare chiar lângă el, cum a fost în duminica ăia când luau cina afară în curte.

– Bij mă asculți? Ieri venit ieri un țigan să-mi vadă fordul. Cică vrea să-l cumpere cu banu jos. Mi-a oferit 2000 pe el și un Mercedes din ‘91. Tu ce zici Biju, să-l dau?! Cum adică, ce viteză maxima are care, Merțu sau Fordu?

Masa de plastic se zgâlțâia ușor, zăngănind farfuriile rămase după cina. Miroase a flori de tei și Mâna Maicii Domnului, amestecat cu miros de Hugo Boss și crema anti țânțari Autan.

Nasul de boxer pensionat, a lui Biș adulmeca apropierea nopții. Își mușca de câteva ori buzele groase și se uită ușor nedumerit la talpa lui Biju, care se i se cățăra pe picior mișcând din degete ca un păianjen caraghios. Fără succes se prefăcea că reușește să ignore insistența cu care dihania îi smulgea părul de pe gambă apoi de pe pulpă încercând să i se strecoare pe cracul de la short. A plesnit obrăznicătura ca pe o muscă insistenta, și-a dres vocea și a continuat:

– Azi dimineață a venit unu’ Marian să facă poze cu canapeaua aia Ludovic XVII. Cică scoate pe ea 7000 de la un interlop. Am scos-o cu Alex înainte să te trezești tu. A venit cu noaptea în cap, cică l-a dat Florans afară și că se gândea că-l invit eu să stea la mine. L-am refuzat. Ah ți-am zis de ăia de la Tecuci? Deschid în curând restaurantul și mă întreabă dacă mă bag sau nu. Tu ce zici, la ce te gândești, spune sincer!

– Sincer mă gândeam în ce poziție să-ți sug pula acum!

– P…poftim?! Ești nebun, eu spuneam să te gândești la afacerea cu mașina, la bani.

– Exact la bani mă gândeam. Dă-ți shortul jos și te plătesc dacă la bani ți se scoală! Dacă nu ți se scoală te fut până ți se scoală. Dacă ești mulțumit de “lucrare”, marci banu’ înapoi! Sau știi ce, i-a suge-o tu!?

– Bij se dărâmă scaunul cu noi, termină! Plasticul ăsta nu ne ține pe amândoi! Na că ai făcut-o și pe Sara să se urce pe mine! Jos Sara, au putain, jos Biju!! Terminați cu cățeleala! Ee, va encouler!

Ochii lui Biju sclipeau drăcește:

– Auzi Biș canapeaua aia Ludovic XXX, mai este acolo?! Era o idee…

– Am băgat-o la loc cu Alex, maniacule! Termină Biju, că faci cățeaua geloasa!

– Eu sunt maniac? Ce i-ai făcut cățelei de e așa nebună, zoofilule? De ce e geloasă Biș, ha? De ce? Hai în casă să ne futem.

S-au futut până tarziu. După ce Biș a adormit, Bij s-a îmbrăcat în liniște. Dimineața următoare se găseau la 100 de Km unul de altul. S-au trezit în paturi diferite și s-au întins în gând unul către celalalt. Telefoanele au sunat ocupat, semn că iar s-au apelat reciproc în acelaș moment Au înjurat în gând, apoi au oftat simultan.

C’est la vie toujours parchive!

Cucută și miere

Biș a avut tată, mama, surori și un frate care a dispărut misterios. La bunicii din partea mamei nu a fost niciodată din cauza neînțelegerilor cu familia tatălui. Biș zice că seamăna cu taică-su de mic. Însă puștiul neastâmpărat pentru care autoritatea supremă era tatăl nu bănuia cum o să-i schimbe viitorul ierarhia de valori. De la familie numeroasă, chiar mai numeroasa decât bănuia, la creșterea și cultivarea un anturaj fabulos, nu de știe cum i-au mai rămas o soră, o cățea, un motan, un prieten bun, unul de rezervă și doua prietene cam nebune dar pe care el le iubea mult.

Pentru fete făcea orice: cumpărături, prăjituri, transport, îngrijire medicala și cel mai important, griji.

– Ce o fi făcut Rodi cu cățelul, ia să o sun! I-o fi dus mă-sa mâncare lui Oli la spital? Hai să-i fac o salată lui Oli. Mă duc să ajut la pomană la sor-mea, mă duc cu Florans la stomatolog că se teme de ace…

Florans s-ar fi bucurat teribil dacă ar fi știut că e băgata la capitolul griji în categoria femeilor. Da, Florans și Iulica, personajele acelea savuros de hazlii dar cu influențe nefaste. Când Biș nu avea ce povesti, îl face sa rada pe Biju povestindu-i ce trăznăi au mai făcut gheistele! Însă Biju deși râdea, în adâncul sufletului era turbat împotriva acestui anturaj ce făcea parte din latura întunecată a lui Biș, adică partea cu “făcutul parcului”, partea cu “poate ai un pusti și pentru mine”; partea cu “ai sa mori în pulă, soro”! Toate astea, îl rodeau constant pe Biju iar când mai afla de câte “una nouă” turba dar n-avea încotro. Știa că fiecare om vine într-o relație împreună cu trecutul lui, era conștient că oamenii nu se schimba radical de dragul nimănui, dar tot mai spera ca excepția s-a născut special pentru ei doi.

Uneori exploda, alteori dispera în tăcere, dar în genere după o vreme îi trecea și găsea puterea de a râde când el îi povestea despre aventurile cu Florence sau cu alții. Poveștile astea trunchiate, dar îndeajuns de des repetate ca să scape câte un nou amănunt erau o parte din baza de date din care reconstituia Biju partea dubioasă a vieții lui Biș.

În casa lui pe două treimi renovată, în camera lui decorată cu mobile de la brocantă, privind la televizor dintre cele doua rânduri de perne, Biș zugrăvea fiecare întâmplare cu acuratețea unui portretist capricios care la fiecare doua trei zile de schițe, portret sau eboșă se supăra pe modele și le concedia.

– Gata, am zis! Nu mai ies în viața mea cu Florence și nici cu Alex, de Iulica nu mai spun. Curvele vacile dracului, știi ce mi-a făcut?

Biș îl ignora. Știa că oricum mâine se v-a împăca cu „vacile”. Așa că îi tăia macaroana:

-Biș? Scoate mana din chiloți când vorbești cu mine ca te aud cum te scarpini la coaie. Nu mai face promisiuni pe care știi din start ca n-o sa ți le ții! Și parcă te-am rugat sa nu mai vorbești la feminin despre bărbați decât dacă și-au montat pizdă, și-au băgat implant în țâțe și cur. Alo! Ce zici ma, ce se aude acolo la tine, ori ploua?! A, stai pe budă. Bine, hai să-ți zic un banc. Și bancul curgea monoton până când Biș exclama ceva porcos.

– Cum adică cacat?! Nu ți-a plăcut bancul? A te-ai căcat, manca-l-ai și la gat purta-l-ai! Hai băi că vroiam doar sa te fac să razi. Asta-i o vorbă de-a mamaie-mi, Dumnezeu să o țină unde a duso! Auzi, ce ai de ești așa acru, ori ți-a venit ciclul?!

Biș se supăra, închidea și fierbea cam o ora înainte să-l sune din nou pe Biju să-l facă albie de porci. Făcea asta numai după ce îi spunea cât de mult îl iubește, unde și mai ales cum. După aia dă-i rasol, dă-i cucută după miere!

Biju râdea ușor măgulit, apoi ironic, sfârșind în hohote din ce în ce mai zgomotoase pe măsură ce Biș își descărca dracii acumulați.

Zilnic la primul telefon, Biș spunea că a dormit prost, că s-a trezit cu capul în cur și că a luat aspirină din aia de la Canada. La doua trei zile Biș schimba indispoziția cu o angoasă provocată de dormit singur, dor de pulă și coșmaruri. Încercarea de a povesti cursiv și logic o serie de evenimente onirico-erotice ilogice îl irita pe Biș, dar persevera. Se enerva mai ales dacă i se parea că Biju nu-l ascultă. Știa el ceva sau mai curând își închipuia că știe cum că Biju al lui nu-i atent.

Precis ca împrăștiatul ăla stă cu receptorul la ureche și îi răspunde cu da și nu în mod aleatoriu la zece secunde, doar așa, să-l enerveze. Ticălos mic. Doar îl aude cum tastează, cum fâșie hârtii, cum țăcăne capsatorul, simte cum astupă microfonul pentru a vorbi cu altcineva.

Dar tocmai când începea cu adevărat să se enerveze, ticălosul îl dezamorsa cu câte o vorbă dulce:

– Mon Biș iubire, stai să ies din birou, că nu pot să te ling în ureche cu toți colegii pe capul meu! Hai să bem împreună o cafea la telefon! Eu mi-am luat de la dozator, tu ai cafea proaspătă sper. Știi că dacă o ții prea mult în filtrul ăla o să te piși pe cur!

Biju și Biș susțineau că își spun totul, sau aproape totul despre ceea ce au făcut, fac sau intenționează. Fiecare îl suspecta pe celalalt că păstrează asul în mânecă, ca trișează ori joacă la cacealma. De obicei amândoi uitau aceste temeri când ajungea față în față. Dar cum majoritatea relației lor era mai mult o chestie de comunicare pană la consumarea iubirii fizice apăreau erori de interpretare.

Biș și Biju își împrumutau speranțele, temerile și pasiunile, își împrumutau calități și defecte, dar niciodată nu făceau schimb de certitudini. Cine poate face un asemenea troc în timpul nostru, în lumea asta, și în mod specific în aceasta țară e un om norocos. România nu este o țară roz nici pentru cei care nu sunt gay.

George nu mai vine

Gura lumii e slobodă și doar pământul o astupă. Iată o mostra de înțelepciune populară. Lumea vorbea despre tata că ar fi fost mare crai. Eu n-am văzut și nu văd nici astăzi vreo problema în asta. N-au fost dovezi niciodată dar lumea vorbea. Tata a fost polițai într-un sat de lângă Brăila. A fost șef de post până în noaptea în care a tras aiurea la beție, cu pistolul prin sat. L-au dat afara din poliție și așa a ajuns să înghesuie țărăncile venite după pensie sau scrisori la PTTR. Apoi ne-am mutat în oraș. Vechiul Porto Franco, graseiau pretențioșii când se refereau la adunătura de clădiri, oameni, cai și câini. În oraș am avut mai întâi case aproape de Dunăre apoi ne-am tras mai către uscat aproape de piața mare. Îmi aduc aminte cum mama mă îndemna să învăț și să las prostiile. Școala era aproape de casă; profesorii intransigenți dar cu ceva simt al umorului, râdeau când aduceam cate un țigan cerșetor în clasă și-l dădeam drept vinovat pentru prostiile mele. Într-o iarna în care mi-am luat-o binișor în cap, m-am uitat cu ciudă la calificativele proaste din carnetul de note și l-am făcut scapăt în rigola. Mi-am luat o bătaie când am pierdut carnetul, și încă una mai zdravănă în primăvară când de sub stratul de zăpadă l-a scuturat un vecin și mi l-a returnat în prezența tatei.

Bătăile erau ceva normal pentru mine fie că le încasam, fie că le dădeam. Nu de puține ori veneam acasă cu buzele sparte franjuri, arcada înflorită, nasul spart și pumnii zdreliți. De bătaie și de munca nu am fugit decât rareori, de obicei numai când nu întrezăream nici urmă de câștig. Eram cocoșel cu creasta șmecherește dată într-o parte și voce de mierloi îndrăgostit. Cu așa calități nu e mirare ca am castigat Lotca de Aur și am ajuns pana la faza pe țară a Cântării României. Puicuțele dădeau ochișorii și poalele peste cap când mă auzeau cântând iar mie tare-mi mai plăcea.

După ce am mai îmbrăcat și haina militara, drumul spre paturile femeilor s-a netezit și lărgit brusc devenind autostradă. Am avut multe femei în perioada aia. Nu-i vorbă că și militarii au baftă mai ales de un anume gen de femei. Se zice că singura explicație pentru dispariția curvelor într-un oraș este aceea că le-au luat militarii de neveste. Dar ce îi place militarului mai mult decât curva lui? Curva altuia bineînțeles! Mai mult decât curvele însă oricărui militar îi place muzica, țigarea, băutura și scandalul.

La douăzeci de ani eram cu băutura în mână, violența în sânge și femeile în brațe. Mama ajunsese un fel de secretară care îmi făcea zilnic morală pentru nestatornicia mea. Sărmana nu vedea decât ce plutea deasupra. O puneam să mintă fetele că sunt plecat în diverse locuri îndepărtate, de unde apăream miraculos la țanc să o scot la o plimbărică pe faleză pe norocoasa zilei. Tata văzând ce succes am le fete își retrăia tinerețea prin mine dar visa și la nepoți, în timp ce eu nu vedeam altceva în viitor decât veșnica distracție. După ce în copilărie am fost cam oropsit, la adolescență și tinerețe devenisem buricul pământulu. Bine făcut, cu mutra dulce-dubioasă a lui Romeo de cartier, în forul meu intern eram un timid speriat de propriu-mi tupeu. Toate acțiunile îmi erau în fapt sfidări ale temerilor. Dacă îmi era teama de înec, mă aruncam în Dunăre de pe cel mai înalt pod. Când îmi era frica de ridicol, luam microfonul din mâna lăutarului la restaurant și făceam show. Eram un tânăr normal cu calități și defecte obișnuite, zic eu.

Când mi-a apărut George în cale întâi oară, am avut așa ca o zbatere de pleoapă interioară și până să mă alarmez, am simțit ca-mi trage cineva asfaltul de sub picioare și lumea mea s-a răsucit la un unghi imposibil de privit din poziția normală.

O vreme m-am gândit la George ca fiind marea mea iubire, prima. Acum mă gândesc la povestea noastră ca la o pervertire sau mai corect inițiere, pasul de început. Asta a fost, asta mi-a făcut. El m-a trecut puntea în țara gay.

Acum nu mai am nici resentimente nici întrebări retorice. Numi vine să mă arunc pe mormântul lui și să întreb aiurea “de ce?” Știu că m-am lăsat sedus, că mi-a plăcut, că parțial așa am vrut! Totul era pregătit.

Am suportat multe șocuri în viața asta și de foarte multe ori m-am mirat că nu mi-a crăpat un vas de sânge pe creier la aflarea unor vești. Telefonul ăla îl țin minte de la timbrul soneriei pâna la ultima nuanță de plastic de pe receptor și aparat. M-am uitat la el o veșnicie după ce vocea de femeie de la capătul celălalt s-a transformat în hohote, suspine, apoi în ton și fâșâit electric. Parcă era sunetul de capăt de pista al unui disc de vinil.

– Biș, iubitul tău Geoge a murit! L-am găsit dimineața lângă mine în pat, rece și țeapăn. A făcut infarct. Mi-a spus de multe ori că dacă moare să-i anunț doar pe cei ce l-au iubit. Te-am anunțat. Pe mă-sa n-am cum să o anunț că e moartă. Oh Doamne Biș ce mă fac? Biș, eu…

Nu o mai auzeam. În locul ei cu ochii închiși auzeam muzica ce i-o cântam lui George. Acum se auzea ca și cum fi fost redată de pe un disc vechi, ușor zgâriat, obosit.

Bucureștiul anilor 70 pentru cei veniți din provincie era frumos. Concentrarea aceea de lumina, arhitectură și mașini noi îți dădea vertij ca purtarea unor ochelari cu dioptrii un pic mai mari decât ar fi necesar. Oamenii erau și ei total deosebiți de cei din provincie pentru că aveau un modernism și un aer ușor superior. Asupra Ateneului și Capșei mai plutea ceva din aura Micului Paris. Încă mai existau “case”, se “primea lume” la “ceaiuri dansante” și se făceau partuze chiar dacă unele aveau aromă surogat. Bucureștiul avea muzică, iar eu o cântam.

Vinilul discului a început sa se învârtă unduind, să se rotească din ce în ce mai repede, mai luminos, mai amplu, transformându-se într-unul din candelabrele de cristal de la Clubul Militar.

M-am văzut acolo aievea. Eram la București, George era viu, iar eu aveam puțin peste douăzeci de ani. După un concurs sau poate doar repetiție coboram transpirat treptele din laterala stângă a scenei când m-am trezit înhățat de gașca vesela. Printre pupături lipicioase și plescăite am simțit asprimea obrazului unui bărbat, parfum amestecat cu tutun și am dat cu ochii de George. Îl știam mai demult, mai băusem câte o bere ocazional, dar în ziua aia era ceva deosebit cu el. Părea foarte euforic și excitat iar ochii îi sclipeau ciudat. Părând ușor beat m-a invitat fără drept de refuz la el să serbăm împreuna minunata mea prestație vocala. În realitate George se pregătea să mă seducă. Șotia lui era plecata, el avea tupeu, vin mult, vorbe dulci și patul nepermis de mare.

Știi tu prietene cum este senzația aia în care te lași în voia valului. Ai simțit vreodată cat este de simplu sa abandonezi, sa te lași descălțat, dezbrăcat?! Ai simțit căderea, căderea adevaradevărată nu aia de o spune biblia?!

Ai simțit vreodată ca intre ieri și astăzi s-a căscat o groapa, o crevasa imposibil de umplut cu trupul a o mie de femei o crăpătură în logica pe care creierul abia o suporta fără spasme în prag de anevrism?!

Îți poți închipui șocul momentului în care când descoperi că ai o relație cu un alt bărbat, ca ți-au zburat din cap toate sfaturile familiei referitoare la găsirea unei fete cu zestre pe care tu o visai și buna la pat?! Nu-ți închipui nimic, probabil că nu ai cum! Eu nu sunt tu, tu nu ești eu. În plus nici eu nu gândeam așa. Practic nu gândeam, doar pluteam, simțeam.

Era ca un fel de fierbințeală, ca și cum tlucrurile de peste zi n-aveau decât rolul de a te încetini, de a te împiedica sa ajungi la acel final. Bineînțeles, puteai să fugi. Dar de ce să te zbați, de ce să fugi când totul este atât de ușor? George știa să facă lucrurile ușor. M-a împins ușor cu degetul în piept și în cădere ma agățat doar o idee de cravata. A trasa de șireturile pantofilor și mi ia aruncat demonstrativ peste cap. Apoi după ce a scapăt și de ai lui s-a trântit alăturea de mine pe pat.

-Biș simți cum se învârte pământul?!

-Nu, dar simt că e rotund! Și patul e rotund. George cred ca m-am cam îmbătat. Auzi asta-i patul tău conjugal?!

-Aha și stam îmbrăcați ca niște porcii în lenjeria în care n-am dormit cu nevasta decât o dată.

Când a întins mâna peste mine verigheta a scos un clinchet peste paftaua centironului meu. Eu am încercat sa îi dau mana la o parte, moale. El a mai ciocnit încă odată inelul de paftaua curelei. A făcut un sunet ca și cum ar fi dat focul de start. Mâna lui a îndepărtat-o pe a mea, mi-a desfăcut catarama și nasturii, a căutat calm și precis prohabul de unde mi-a scos-o, ținând-o blând dar ferm strânsă în pumn ca și cum ar fi fost o pasăre care poate să se zbată și să zboare. Mi-au fugit imediat amețeala, teama și prejudecățile. Mintea și-a luat vacanță, doar trupul mi-a rămas acolo să simtă tot ceea ce se poate simți un bărbat care face amor cu alt bărbat. Și ce am simțit a fost înnebunitor, uluitor de bine.

Cuvântul “după” are o sonoritate aparte. Când tocmai ai făcut-o pentru prima dată cu un bărbat, “după” este un fel de replica seismică, o a doua undă de șoc. Este ceva între “băga-mi-aș, ce am făcut? și grohăitul porcului sătul. Ejacularea îi face pe bărbați sa fie numai buni de anchetat. Nici măcar nu-i nevoie sa le ceri să vorbească că spun ei singuri tot. Au așa, un fel de mâncărici la limba. Cred că cel mai des când am aflat un secret despre un om, a fost după sex.

După ce s-a săvârșit minunea fumam amândoi goi în patul răvășit, când pe George l-a apucat limbarița. Mi-a spus că este căsătorit de fațadă, că el și ea n-au făcut-o de începutul căsnicie. Ei îi plăceau femeile iar lui bărbații. Mărturisirea asta m-a surprins. Am ridicat ochii în tavan și în loc să zic Dumnezeule, am exclamat: păienjeni! Întregul tavan era plin de pânze de păienjeni afumatede fumul de țigară, în colțuri era plin de scame și praf, iar bejul lenjeriei era un pic prea natural pentru pretențiile mele de igienă. Eu am fost mereu obsedat de curățenie, deci mi-a fost imposibil să nu observ.

Este adevărat că asta nu m-a împiedicat să beau cafea din ceștile lor îmbâcsite, să mănânc la masa lor neștearsă, să le folosesc toaleta și patul. Ba chiar ajunsesem să uit să mă descalț pana la faza în care mă suiam cu George în pat. Azi cu blândețe pot spune că acea casă era o vulpărie. Unde mai pui că avea și doua intrări, exact ca vizuina vulpilor. În mod cert locuința era mărturia situației descrise de ei. Era doar o casa, nu casa lor, iar ei doi doar colegi de apartament care n-aveau nimic de împărțit în afara facturilor, pereților și imaginii. Pe vremea aceea Articolul 200 care condamna homosexualitatea, era în vigoare. Auzisem despre bărbați care au făcut pușcărie pentru că iubeau bărbații. Gura lumii era mai periculoasa atunci. Dacă ți se ducea buhul că ești homosexual, erai în pericol de a fi urmărit, turnat, arestat și închis. Depindea de cât de înverșunați îți erau vecinii, cine îți vâna postul la muncă și cât de ocupată era miliția.

Multi gay s-au căsătorit de fațadă, alegând o viața de minciuni și trădări, aducând nefericirea unor femei nevinovate. Și soția lui George era nevinovată. Nevinovat de leneșă și împuțită. Cred că nevasta lui George m-a îndepărtat de viața hetero mai mult decât sexul cu bărbații. Mi-a ajuns dezgustul provocat de tampoanele și chiloții ei pătați aruncați aiurea, pana la sânge. Apoi am tot dat peste nespălate, urate, scorpii și nebune pana mi s-a acrit. Când ma gândesc ca femeia aia era doctoriță, nu ma pot opri din icnit. Am rânit în casa aia de multe ori. Totul a fost inutil. Ordinea și curațenia pur și simplu nu era de ei.

George era arhitect proiectant. A muncit multă vreme prin țările arabe, mai ales în Irak. Sănătatea sa șubredă s-a deteriorat accentuat. Datorita climei extreme inima lui slaba s-a înmuiat treptat pana când într-o trista zi s-a topit de căldura și s-a oprit. George iubea căldura și sexul. Când ne revedeam primea chestie pe care mi-o spunea era despre cum îmi visează trupul nopțile. Nu în toate, aveam sa aflu în mod neplăcut, când pe langă curmale si fistic, mi-a adus și o mică blenoragie. George futea tot ce avea pulă și mișca. Ce nu mișca, primea un ghiont și abia pe urma o pulă în cur. George mințea cum respira. Mă mințea că sunt unicul, singurul, iar eu visam ca prostul la fuga pe cămile în țările calde împreună cu el. Eu mă gândeam la relație el la felație, eu la fidelitate el la umeri craci și pe la spate. În capul meu nu vedeam nici o problemă in a adapta cuplul gay la monogamie, cadrul pe care s-a înființat conceptual famila, structura de baza a societății.

Bla bla bla. Azi știu ca în lumea gay monogamia nu exista, pentru ca bărbații. sunt genetic niște curvari iar cei care nu sunt curvari sunt desigur curve. Calea de mijloc exista doar pentru naivi și scopiți. Mulți spun că momentul în care au trecut în tabăra adversă cu arme și bagaje li s-a parut trădare, cădere în păcat, întunecare. Eu prin George am suferit procesul invers. Devenit curvă și acceptând acestă definiție am simțit eliberare, iluminare. Odată lămurit că nu o să mă însor niciodată cu o femeie, am trăit viața pe care am vrut-o, chiar dacă a trebuit sa o plătesc cu bani sau trup.

Mi se întâmplă câteodată să primesc cheile de la apartamentul unui bărbat și ajuns acolo înaintea lui să mă apuc de curățenie. Cred că o fac automat pentru că pentru mine orice nu e acasă la mine, e o cocină. Și purtat de val, spăl, calc, gătesc, pun vinul la rece. Apoi îmi fac clismă și duș. După ce opresc cuptorul, caut muzică lentă la radio, mă așez pe o latură a canapelei și aștept să vină George. Și stau așa încremenit, ca într-o poză, pană realizez că e târziu și George nu mai vine, nu pentru că iar s-a dus cu altul ci pentru că pur și simplu a murit.

Doi nebuni, Biş şi Biju

Dacă priveşti lucrurile de la distanţă vezi că Biju gândeşte. Destul de puţin şi numai atunci când este obligat, dar o face. Acum Biju se gândeşte mult la Biş.

Pentru el Biş este un fel de cutie cu surprize. Din fericire pentru curioşi, cele mai multe surprize sunt frumoase şi plăcute. Cele puţine sunt să zicem uimitor de ciudate, iar cele foarte puţine apar neplăcut de şocante. Pentru Biju treburile sunt simple. Biş este singurul zmeu roşu pe o plajă gri, este suporterul stelist rătăcit în galeria lui Dinamo. Este un paratrăznet prost împământat, un electrod pe jumătate consumat, un promotor al violenţei fizice şi verbale.

Cu postura şi figura lui de luptător, Biş sperie muierile şi face bărbaţii să-şi flexeze muşchii. Francheţea lui este adesea considerată provocare pentru că observaţiile emise de el sunt capabile să te îndoaie de şale mai rapid decât un pumn în plexul solar. Depinde de tine dacă mai întâi îl urăşti sau îl iubeşti pentru acest lucru.

Privit din polul luminat, Biş este rezultatul futaiului reuşit dintre Hercule, cubul Rubik şi iepuraşul de Paşti. Pe ultimul s-ar cuveni să-l înlocuim cu Moş Crăciun, dacă asta nu s-ar considera un apropou la vârstă.

La polul întunecat, Biş este curva, şulfa bătrână, ticălosul pervers, micinosul libidinos. Despre partea întunecată a lui Biş domnul Biju are aceeaşi dilemă ca în cazul radiaţiilor gama. Adică ştie teoretic că radiaţiile pot ucide dar din pricina că nu le vede se cam îndoieşte că ar fi reale.

Ca orice om, Biş minte. Raportat la alţii Biju crede că el minte rar, cel mai adesea omiţând ceea ce nu-i convine să spună. Pentru toata lumea pare ca are 45 de ani şi nu face nimic să le strice impresia. Are pielea fina, fără riduri evidente, umerii laţi, fese ferme şi pectorali masivi care-i scuză burta.

O vreme Biju a crezut că ascunderea vârstei este o chestie feminină. Întâmplător a băut câteva beri în compania vecinilor săi de boc, ca o compensaţie oferita acestora pentru lipsa tatălui, adevăratul lor partener de “sticlism”

Lui Biju nu-i păsa de vârsta lor reala, pentru ca el îi percepea oricum ca fiind pensionari. Ciorovăiala lor încrâncenată şi repetarea obsesivă a întrebării “câţi ani aveai şi ce făceai în timpul cutremurului din ”77” l-a amuzat teribil. În drum spre bar, le-a aruncat peste umăr:

– Până se hotărăsc doamnele să declare vârsta la care au avut prima erecţie mă duc să mai comand un rând!

Biju are peste 35 de ani, fizic de şahist şi ochii de un albastru intens, culoare pe care el o detestă. Se pare că are un defect la ochi pentru că tinde să vadă oamenii frumoşi, nobili şi în esenţa lor buni. Nu, Biju nu suferă de sindromul Dawn şi nici de idioţenie; pur şi şimplu a avut noroc! Nu l-a ranit nimeni, nu a avut până acum duşmani înverşunaţi, iar singurul monstru pe care-l ştie îi zâmbeşte heruvimic când se spală dimineaţa pe dinţi din oglinda băii.

Biju nu se gândeşte la bani până nu le simte lipsa. Iar asta se întâmplă suficient de rar ca Biju să uite. Şi cum este un împrăştiat şi un ameţit sadea, uitarea treburilor neplăcute este un mod de viaţă pentru el.

Biju minte şi el, dar nu ca orice om. Are strania capacitate de a reuşi uneori să se mintă chiar şi pe el. Biju crede o bună parte din ceea ce minte. Biju este dupa părerea Oanei, tipul psihologic bipolar. De la exaltarea în care pare că împrăştie lumină prin fiecare por şi se aude din el muzică Budha bar, îl vezi deodată prabuşindu-se în depresie, întuneric, putregai şi suspine a la Sopor aeternum. Dacă te atingi de el în oricare din cele doua extreme, este foarte posibil să te molipseşti, să suferi, sa-l iubeşti şi apoi să-l urăşti.

Biju este factor perturbator pentru oboseala de viaţă a lui Biş, leac pentru dezămăgiri, pentru resemnare, pentru lasă-mă că eşti prea tânăr!

Biş este tăruşul de care leagă Biju bidivii şi baloanele pline de vise şi promişiuni. Este sacul lui de box, limanul de furtună şi destinatarul versurilor pe care poate altfel le-ar dedica cine ştie cărei banale femei ce l-ar umple de noi plozi şi credite. Treabă uşoară pentru că lui Biju îi place să fută. Biju fute bani, timp, femei şi bărbaţi. Biju fute minţi! Biju fute chiar şi când se lasă futut. Şi pentru că nu pune întotdeauna prezervativ, banii, timpul, pizdele, cururile şi mintile futute de el fac aleatoriu şi distrofic diverşi pui.

Biju este bomboana de menta pe care Biş o găseşte când iute, când dulce, când prea tare, când enervant de lipicioasa, dar pe care n-ar lepăda-o decât cu ultima suflare, numai şi numai dacă n-ar mai avea chef să o sugă.

Întreaga lui experienţă de viata îi spune să fuga de nebun, dar nu vrea pentru că nici lui nu-i sunt chiar toţi boii acasă. Nebunul iubeşte un alt nebun. Biş a fost prea multă vreme vacă iar acum se complace în ipostaza de viţel cu perspective de taur chiar cu riscul de a deveni bou. Biş a fost prea multa vreme muls şi de asta în loc de lapte i-a mai rămas ceva fiere pe fundul unui borcan altădată plin de dulceaţă. Când ultimile picături de bunăvoinţă se consumă, omul devine bizon.

Violenţa izbucneşte din Biş cel mai des la volan. Este ca şi cum ai viziona un film cu vârcolaci. Te dedublezi ţi te uiţi la Biju ca la un alter ego. Te urci alături de Biş în maşină pe seară. Motorul porneşte molcom şi deodată răsare luna plină a cărei lumină te teleportează în Need For Speed partea X. Transformarea lui Biş din Bottom Bonom în Speed Demon te prinde nepregătit. Te aştepţi ca bule cu text să-ţi apară din gură ca în benzile desenate.

-Aoleu mamică, ce pula mea caut io aici?! De ce prepuţa mea m-am urcat cu ăsta în maşina?! A, pentru că acest Hulk e iubitul meu când nu e verde şi nu suflă greu, dar acum ce mă fac?

Te uiţi la şoferul iadului şi îţi aduci aminte că-i plin de tije, şuruburi şi plăcuţe din titan; că are ciolanele recuperate din fiarele a două accidente consecutive de maşină. Te întinzi după centura de siguranta. Fatală greseală. Crimă de less majestate pentru regele şoselei să-i arăţi ca nu te simţi în siguranţă alături de el. Încerci timid să-i aduci aminte de ce se cheama scaunul pe care şezi “locul mortului”, dar el trage ochelarii de soare pe nas (afară plouă bacovian) şi bagă în a 6-a (maşina are doar 5 viteze, dar cine mai numără când la cur ai brumă?) la nici 200 de metri de destinaţie. Uiţi că eşti ateu şi dai mărunt din buze:

– Oh Doamne, dacă scap viu şi de data asta, îl conving să vîndă Fordul şi să ia ceva mai leneş. Oare există o marcă doar un pic mai bună ca Trabantul, în care să nu mă simt cascador debutant când conduce el?!

Şi dacă dă de alt vitezoman, atunci să te ţii. Când găseşte alt pretendent la Tron, Biş devine stacojiu, bagă nişte înjurături de ţi se zbate ochiul, dar tu îţi muşti limba şi taci. Scapi câteva picături în chiloţi când îl auzi afirmând nonşalant: nici mort nu te las băh, nici mort…ha, ha, ha! Brusc îl găseşti pe Becali sexy şi pe Vadim tolerant. Gura lui plina de dinţi, se rasfrânge într-un larg zâmbet porţelanat:

– Ce-i Bijou, ţie teamă că beleşti pula?! Lasă puţă că nu mori, nu cu mine, nu astăzi! Azi îl speriem pe dracu. Ah, în morţii mă-tii de bucureştean, să vezi ce te face eu! La dinţi te fac, băi! Mha ha ha!

Ţie ţi se face greaţă, el îşi aduce aminte că are pe undeva un emetiral (made in France desigur). Deschizi torpedoul – plin de prezervative, tragi de oglindă – plină de prezervative; în cutia de plastic dintre banchete – prezervative şi o hartă. O fi harta după care ar trebui să conducă Biş ca să consume toate prezervativele alea?! La al treilea tur de parcare garnisit cu urme de frâne şi carmangerii băgate în născătoarea ocupanţilor pasionaţi de shoping, găsirea unui loc devine o victorie colosală împotriva conjuraţiei imbecililor.

Roţile se opresc şi te dai jos. Picioarele tremură mai tare decât mâinile, dar nu le poţi băga în buzunare. De data asta ai scapat teafăr. Te uiţi la el fericit, adică viu. Biş se uită la tine ca motanul după ce a smântânit oala.

– Lasă Bijucule, că la întoarcere trecem pe la Florans să luăm două butelii defecte şi iţi iau o îngheţată. Da’ ce ai pulică de eşti aşa palid?!