Arhive

„Cimitirul” – gang bang livresc cu Teleșpan

Telespan-Cimitirul

“Cimitirul” – Teleșpan, Editura Herg Benet 2013

Cartea asta e ceea ce am asteptat eu să citesc ani de zile de la citirea Amorurilor Unui Hospodar al lui Apollinaire. Dacă aia a fost un pic cam devreme și un pic cam prea mult pentru un mic bulangiu în creștere, pe asta am înghițit-o nemestecată și aș fi mai vrut. Nici nu știu cum să o iau în discuție, ușor superficial și poponărește la lins, sau să-i fac un clasic deepthroat livresc. În fine, o să o iau orizontal că tot i-au placut autorului dungile o perioadă lungă din anusul lansării.

Nu vă spun nimic detaliat, că omul ăsta merită citit pe bani și nu clasat cu un simplu rezumat. Dar așa, în dorul pulii vă pot spune că personajul principal este un curvar penal, jucător la loto și bineînțeles întreținut. Ca să iasă din postura de atârnător, Adrian Green se angajează la negru, în cimitir, prilej absolut minunat de a-și bate pula de religie, moarte, frică și abuz, filozofic vorbind.

Practic vorbind, Mr. Green își bate pula de câte un coleg sau client (ruda, nu mortul frate!) după cum îi pică cu loc sau cu tronc. Aceste aventuri oferă prilejul să citești niște scene de sex atât de bune, că nu știi dacă să continui să citesti sau să-ți faci o labă. Vorba personajului, asta e o problema de alegere a momentului. Depinde la care scena și în ce mod vrei să juisezi.

Citeam pe blogurile unor proaste care se dau critici de carte, cum că scenele de sex gay din Cimitirul sunt scârboase, că sunt scrise prea în detaliu, că prea mult lins, prea multă muie. Și că scenele gay și densitatea lor fac un deserviciu persoanelor gay definindu-le ca fiind superficiale.

Pizde refulate, ce să le ceri. Niste moluște băloase care sângereaza uneori de două ori în aceaiși lună, se apucă să scrie cu scârbă de cur și pulă. Treaba lor.

După mine Cimitirul este un manifest gay. Si contrar opiniei de mai sus, eu cred că această carte face un serviciu imens comunitătii gay, chiar dacă la noi ea nu prea există. Cred că daca aș avea de ales o carte cu care sa dau gag purtatorilor de biblii la cozoroc, as alege cu greu între Cimitirul si Decameronul. Dar da, în final aș alege Cimitirul ca să-i miruiesc pe plebei, în ciuda faptului ca Teleșpanul nu-i suficient de ateu pentru neuronii mei. Dar până la coadă, monoteismul lui de cumetrie e tare amuzant. N-am mai citit ceva haios legat de Biblie, de la Leo Taxil încoace.

Așa cum am spus, tranșată orizontal cartea este înfulecabilă în câte părți vrea pana ta de peloponezian. Este perfect echilibrată, nu te face să simți obligația sau nevoia de o sfârși (adica, am făcut-o și pe asta, sunt cult ce pula mea!). Este bună constant, ușor de citit, ușor de penetrat. Cu mintea, perverșilor, cu mintea!

M-am abținut intenționat de la a viziona materialele video cu Teleșpanul, pentru că eu chiar sunt dintre cei care pot face diferența dintre personaj și creatorul său indiferent la ce nivel de identificare ar afirma cel din urma că se afla cu creația sa. Și ca să nu simt nici o discrepanță, prefer mereu să citesc cartea înainte sa văd filmul (sau să înghit povestea care vinde cartea), pentru ca iluzia sa fie perfecta.

Credeți-mă cartea asta nu suferă nici o fractură logică sau identitara. De la baba moartă, fiartă în cadă, la siropul dragostei prin feisbuc și sms cu Daniel, Adrian Green se simte uber real. E el.

Iubesc personajul ăsta pentru că mă aprobă în buna parte în ceea ce simt și gândesc. Descopăr la el teorii comune, de la “personal Jihave” (că nu crede în Jesus) până la “dragostea tâmpește” și-ți face creierii ecler.

În concluzie, trageți o fugă în Cimitir, poate îl prindeți pe Adrian în fapt. O să iasă un gang bang din care o să scăpați abia după ce lăsați cartea pe noptiera de lângă pat.

Apropo domnu’ scriitor, Teleșpanu e pseudonim sau e pe bune? Tele-șpan?! Zău? Mișto nume de fost tele-producător cu care să-i sari cititorului în ochi. Probabil Adrian Spermezan era luat, sau ustura prea tare.

Aide pa, aștept următoarea carte care să mă dea pe spate… Sau pe burtă, tu alegi în ce postura îți pui cititorul!

foto: Herg Benet

 

Anunțuri

„Dona Juana” – Sexi bulangeala

Coperta-carte-Dona-Juana

“Dona Juana” – Lorena Lupu, Editura Herg Benet 2012

Dona Juana, este un roman erotic postmodernist cu mesaj ascuns ce pozează într-o carte despre plăcere și căutarea ei. Cartea a fost original promovată pe scenă, prin cluburi gay, pe internet, inclusiv pe blogul autoarei. Problematica de suflet vine frumos ambalată în sex, droguri și muzică, suficient de bine ca după terminarea cărții să cazi pe gânduri măcar cât ți-ai rula un joint din pagina de gardă. Dona Juana este o carte apă de gură cu aromă de prepuț, incitantă ca o partidă de sex anal fără lubrefiant consumată în wc-ul public. Odată expirat fiorul inițial al adrenalinei, continuă să șocheze prin realistica decorului și cinismul limbajului puternic danturat. Este descrierea unei lumi în care pudibonderia ar fi perdantă, chiar criminală, pentru că ar ucide în fașă orice tentativă de credibilitate a atmosferei din roman.

Povestea Donei Juana este scurtă simplă și percutantă. În țara asta este scandalos ca o  femeie să facă travesti în cluburi gay (să zicem gay friendly). Așa am considerat și eu citind că Dona Juana este o chanteuză îmbracată în barbat. Cum ar fi să pipăi pe unul în club și să vezi că în loc de pulă are un prezervativ umflat cu aer?  Dezgustător fetelor, dezgustător de provocator ca idee!

Dona Juana își joacă travestiul într-un show muzical pe scena clubului Bizare, acompaniată de dansatori ambalați în rochii. Showul pidosnic are priză la publicul cu ștaif dacă ne luăm după reprezentațiile sale repetate. Din păcate gloria este o curvă care te arde la ADN cu mânerul biciului. Se întâmplă că patronul clubului, un țigan gay pedofil, se hotărăște să închidă mustăria, în timp ce Dona Juana încearcă zadarnic să-l facă să revină asupra deciziei. Lăsând deoparte tripla discriminare a patronului, cu cât se dă eroina noastră mai curvă, cu atât ne șochează să aflăm cât îi pasă de soarta celorlalți.

Aflând deci că zilele showului îi sunt numărate, Dona Juana se apucă de dat cu muia în masculii cu cheag la pungă, oameni de afaceri mai mult sau mai puțin respectabili, potențial interesați să preia Club Bizare.

Ca să nu vă răpesc din plăcerea de ai da singuri jos chiloții, mă opresc aici din mozolirea poveștii. Sunt destule expresii tari prin ea pe care criticii le-ar numi „detalii picante”, printre care excelează nelipsitele cuvinte cu “f” și “p”, plus jointurile rulate și liniile prizate, printre partide de sex la beție și violență cu femei legate.

Ca bulangeală în stil grande, povestea se simte țeapănă și groasă, cu atât mai contondentă cu cât este mânuită de o purtătoare de uter, dovedind ori că Lorena Lupu și-a făcut temele, ori că a ars-o pe bune la bong cu „fetele”. Aș prefera să nu știu adevărul, că poate data viitoare scrie o carte de rugăciuni pentru călugărițe și mi-aș dori să o cred și atunci.

Pentru scorțoșii care vor să se flexibilizeze la neuron, această carte poate fi tirbușonul necesar extragerii bățului din cur. Ca bonus cartea Lorenei face lobby taximetriei, cluburilor gay și în general vieții nocturne bucureștene făcând Coana Joiana numai bună de muls. Cine are ochi poate găsi noi idei dacă se prinde de care țâțe trebuie să tragă.

Mie unul mi-a plăcut, așa că vă doresc lectură la căldură și un gagiu să vă lingă-n… deget când dați paginile.

„Pudră” – Învierea ca ratare

coperta1

Pudră” – Dora Pavel, Editura Polirom, 2010

Pudră” este un roman într-o continuă diluare. Marele noroc este că substanța de start are 100% concentrație inițială. Reacția cititorului la el variază în limite mici de la stupoare, la frecatul mâinilor în semn de nerăbdare, pedantă așteptare, ochi dați exasperați peste cap și un „ah” final cuprins între surpriză și ușurare. În același timp „Pudră” este un roman de refuz a căii spectaculare. Pornind de la ideea de start a omului revenit la viață în capela mortuară ne așteptăm la orice în afară de auto analiză și procrastinare.

Vlad Carasiniu (numele merită premiu de originalitate) se trezește în coșciug noaptea în capelă și se întoarce în lumea viilor cu o mare întrebare. What the fuck? Oh nu, scuzați, asta ar fi făcut oricare erou epic în afara lui Carasiniu. El nu poate pur și simplu să meargă acasă să facă un duș ca să scape de mirosul criptei și de pudra machiajului funebru. El nu se simte în stare ca după o discuție cu apropiații să-și facă analize la spital și să ceară anularea certificatului de deces. Să-i deranjezi pe vii cu revenirea ta este pentru eroul nostru o impolitețe.

Nu, Carasiniu se menține țeapăn pe o traiectorie de evitare a coliziunii cu orice posibil cunoscut, rigiditate plauzibilă ținând cont că a fost trei nopți mort, timp suficient să se obișnuiască cu ideea. Cred că atât de tare și-a dorit Dora Pavel să nu calce în capcana vreunui clișeu, că a rămas cu multe idei bune în stare de suspendare. Chiar mă tem să scriu cuvinte cum ar fi comă ori moarte clinică, să nu-i dau apă la moară pentru vreo continuare.

După cele scrise până acum, pare că nu am găsi motive de satisfacție livrească. Ei bine, este greșit să te grăbești cu concluziile.

Aici urmează partea ciudată legată de acest roman. Treptat cititorul Pudrei este dresat, i se face un curs rapid de masochism, o mică spălare pe creier, ori tratament de dezintoxicare.

Deși e posibil să se lase cuprins ba de plictis ba de frustrare la vederea refuzului de a merge către senzaționala, tradiționala confruntare, cititorul o sa găsească alte resurse de plăcere în lectura romanului. Deliciul cărții îl face tocmai Carasiniu, un caracter puternic contrastant. Acțiunile sale nu urmează aproape niciodată precizia și luciditatea cu care raționează. Vlad Carasiniu se gândește la sex dar se mulțumește cu o plăcere manuală, vrea să înceapă o nouă viață dar se afundă în contemplarea trecutului. Este un restaurator de artă pasionat, dar o falsifică grosolan din motive ignobile. Este fizic slab ca o scândură dar joacă rugbi la amatori. Contradicțiile lui Carasiniu îl aduc într-o continuă confruntare cu oameni morți, care miros a moarte, sau au contemplat moartea în față ca și el. Pe timp ce trece devine din ce în ce mai clar că personajul este condamnat la singurătate. Atmosfera romanului variază fin de la gotic la kafkian cu mici căderi în plăcerea perversa a frazelor lungi de o pagină, tipice lui Balzac.

În pleiada de personaje dintre care unele abia crochiate, apare și unul gay. Surprinzătoare nu este apariția ci rolul de mentor al acestuia precum și exhibiționismul ce contrastează cu ocupația sa profund conservatoare. A fi curatorul unui muzeu pare jobul ideal pentru un homosexual discret.

Înțelegeți deci spectaculozitatea scenei pipăielilor nerușinate a acestui caracter cu amantul său în fata asistenței de la o petrecere.

Ceea ce mi se pare și mai simpatic în „Pudră” este prezența primei relatări în literatura românească a unei reacții pozitive a homoerotismului asupra unui personaj heterosexual de facto. Practic Carasiniu se masturbează ca urmare a tensiunii sexuale provocate de erotismul scenei gay de mai sus.

Volumul are o finețe psihologică aparte care surmontează lipsa de credibilitate a unei acțiuni oricum minimale. Este un roman ce propune un erou memorabil pornind de la premiza ratării morții acceptate și asumate de către cei apropiați, pe care prin revenirea ilegală la viață îi poți jigni iremediabil.

fotografie coperta

„Do Not Cross” – Gay în libertate

do-not-cross-dora-pavel

Do Not CrossDora Pavel, Editura Polirom, 2013.

Acum două săptămâni am fost acaparat pentru câteva ore bune de ultima carte semnată Dora Pavel, romanul gay ”Do Not Cross”.

Spun din start roman gay pentru că exact așa l-am perceput la bază. Componentele psy și ce-a polițistă a romanului sunt în opinia mea unelte artistice de amplificare a interesului, ingrediente care aduc romanului savoarea de a  fi înfulecat, întins pe pâine în patru ore cel mult.

Do Not Cross” este un roman abrupt. Introducerea te poate duce la concluzia greșită că nu o să ai parte decât de discursuri patetice și eroism tras de păr. Nimic mai fals. Intrarea este foarte scurtă, romanul evoluând rapid pe făgașul care te va împiedica să-l transformi în suportul cănii de ceai de pe noptieră.

Mai mult chiar, imediat ce plonjezi în problemele lui Cezar Braia, o întrebare te izbește violent. Unde naiba ai stat ascunsă Dora Pavel, de ce nu am citit nimic de tine până acum?

Romanul, ”Do Not Cross” este o poveste epistolară, ce are în centrul său un tip de douăzeci și trei de ani, gay, pasiv și cât se poate de conștient de femela vorace din el. Cezar este vocea homosexualității declarate și asumate cu voce tare, de aceea ”Do Not Cross”nu este o carte pentru  pudici sau ortodocșii practicanți.

Componenta polițistă constituie pretextul cărții. Cezar este luat ostatic de un evadat și târât în pădure. Aici sub imboldul unor curioase sentimente puse pe seama sindromului Stockholm dar care ar putea prea bine să fie masochism, el se atașează în mod misterios de răpitor devenind voluntar victimă și scut. Din acest moment Cezar Braia retrăiește trecutul sub forma unor scrisori către un fost iubit. Fără a fi originală ca formulă, regresia epistolară în istoria lui Braia este asemenea parașutării unui elefant în magazinul de porțelanuri. De altfel exact această imagine îți vine în minte la scena răpirii sale din consignație, unde evadatul sparge totul în jur.

Amintirile eroului principal sunt de o violență imagistica ce trece dincolo de conținut. Practic Cezar a avut parte de un start prost și de o evoluție catastrofică în viață. Partea psy a romanului acoperă autoanaliza personajului, proces mental pe care îl acceptăm natural odată cu etalarea studiilor de psihologie abandonate prematur de Braia.

Copilăria este un studiu de caz al familiilor disfuncționale, al libertății, captivității și alienării personale mergând până la alteritate ca formă aleasă și nu înnăscută de exprimare a sexualității.

Relațiile lui Cezar cu bărbații ca adult sunt la fel de dramatice ca și copilăria sa marcată de boală moarte și fobii auto cultivate. După un scurt episod optimist realizăm ratarea lui Braia deși suficiente premise pentru fericire i-au fost așezate în cale.

Ajuns aici, rog cititorii care au crezut că această recenzie se va încheia într-o formă lipsită de limbaj licențios să-și pună mâinile la ochi. Trebuie să-mi asum judecata de a afirma că Cezar Braia este o curvă penală. Capitolul în care ni se arată că Braia ratează o viata frumoasă alături de Țeus este edificator. Mai mult, Cezar este un exemplu tipic de curvă masculină ce trăiește în acest moment printre noi, o curvă din specia lipitori. Practic în momentul în care iubitul îi pune la dispoziție totul, asta însemnând casă, mașină, iubire și flori, Cezar se apucă să alerge după pulă în cele patru zări.

Ce face în schimb Țeus, domnul generos? Pleacă din propria casă, se ostracizează benevol în America, lăsând trântorul să-i distrugă cu bună știință până și șansa de a o vinde ulterior. Dezvoltarea caracterului nu este incredibilă știind că încă din copilărie Cez s-a antrenat să devină un escroc sentimental. Din păcate pentru el a clacat îndrăgostindu-se de cine nu trebuie, de cineva care nu-l poate iubi.

Destinatarul epistolelor care alcătuiesc practic romanul este și el un personaj deviant desprins parcă din scenele filmelor lui Almodovar. O celebritate de nișă, cu o sexualitate incertă dar puternică care transcende fizicului, acest bărbat dezvoltă o pasiune nebună pentru fiul amantei sale pe care îl urmărește devenind adult. Simbol al ciudățenii bisexuale, Sever Caprini își urmărește victima până când, este nu acceptat ci dorit, dar odată ajuns în acest punct el nu este în stare să-și materializeze fanteziile. Ca și Cez, Sever este un personaj defect, incapabil de fericire din proiectare.

Credeți că v-am dezvăluit punctele cheie a lui ”Do Not Cross”? Nu, v-am aruncat doar un os. Au rămas atât de multe de descoperit încât după ce veți termina cartea o să visați cu ochii în gol. O să vă gândiți cum corecta Cez scrisori, cum visa cerul violat de avioane, la jocul sorții, la moarte și sex.

Descrierea sexului este de fapt singurul lucru pentru care Dorei Pavel îi pot reproșa ceva. Dintr-o ciudată pudoare a scris mediocru acolo unde ar fi putut excela. Este păcat că a găsit curajul de a ieși la scenă deschisă cu un subiect homo-erotic, dar s-a blocat la limbajul sexual.

Ca sa vorbim pe șleau Dora Pavel este o doamnă care nu-și bagă pula! Deloc, nici măcar palmată. În aceasta cumințenie verbală cuvântul „futai'”repezină deja un șoc vizual.

Dora Pavel nu-și bagă pula. Și nu pentru ca nu este în stare ci pentru că pornind de la un discurs ponderat, se teme că un limbaj prea tare l-ar scârbi pe cumintele său cititor. Pe mine personal această lipsă a explicității sexuale m-a frustrat puțin. În ciuda acestei mici scăpări nu am cum să nu recunosc că textul este puternic, echilibrat  între discret și scandalos, între cuminte și pervers astfel încât romanul ”Do Not Cross” să te țină în priză până la final.

fotografie coperta