Arhive etichetă | cicatrici

Cicatrici pe amintiri

N-am fost o floare. N-am apărut dintr-o sămânță aruncată cu mâna sau alungată de vânt pe teren fertil. Am avut mamă, tată, surori, iubite iubiți, lupte, glorie, înfrângere și în ultima vreme foarte multe amintiri.

Nu exista coincidente și nici întâmplare; toate lucrurile ce trebuie să vină, vor veni, năvălind sau punându-ne răbdarea la încercare. Vor veni peste noi tăvălug de plumb sau ușoare ca prima ninsoare. Vor veni peste noi dulci și reci ca prima înghețată sau dureros de tari ca primul picior în ghips și doar de noi depinde cât de repede, cum și când le acceptăm.

În viața mea au existat mereu momente pe care le-am atribuit întâmplării uitând că am conlucrat cu soarta și că uneori, i-am făcut jocul și partea cea mai grea.

Lumea zice ca am fost un copil frumos. Dar cum lumea era compusă din rude și prieteni ai tatei, îi suspectez că m-au mințit cu nerușinare. Poate că am să enumăr argumentele mai târziu. Tot lumea lumea zice că eram un drac împielițat și că pentru unele belele meritam sa fiu jupuit de viu. Dar v-am spus deja că lumea are predispoziție scatofilă. Nimeni nu merită să fie jupuit.

Ani de zile am trăit știind că am un tată, o mamă și o soră. Când a murit tata, partea ascunsă a vieții sale a înviat instantaneu. Era ca o vrajă, ca și cum bătrânul magician ținuse în puterea sa niște stihii ce odată eliberate s-au grăbit sa pătrundă în universul meu, să răvășească ce credeam de neclintit, să-mi ia ce credeam că-mi aparține și să mă lase speriat în fața unei istorii rescrise.

N-am fost o floare și din cauza asta nu m-am așteptat niciodată sa fiu crescut, udat și protejat, ca la maturitate sa fiu gata de a fi rupt de însăși mâna ce m-a semănat. M-am bucurat că n-am fost și nu sunt floare, atunci când am aflat ca am rădăcinile sădite în minciuna.

Am trăit o viață zbătându-mă sa împac spiritul meu bătăios cu adevărata mea sexualitate. Am urât minciuna dar am trăit cu ea, m-am culcat cu ea, m-am învelit în ea. Am împachetat-o în straie curate ca să poată umbla nestingherita prin lumea asta, pentru că altfel n-aveam voie să mă plimb prin ea.

Când a murit tata am început să aflu că aventura este o parte din tumultul familiei, că am întipărită genetic în sânge sămânță aventurii și a dezrădăcinării. Uneori este greu să-ți dai seama cât este divin sau diabolic în tine până nu apare factorul declanșator. Uneori negi că semeni cu genitorii pentru că nu vrei să fie evident ce produs rezultă dintr-un curvar și o curvă.

La înmormântarea tatei am simțit prima dată ce înseamna prea mult. În zbaterea venei de la tâmplă în zvâcnetul celei de la gât am trăit mai multe șocuri consecutive decât cred că o să trăiesc până în clipă ultimă. Încerc sa-mi aduc aminte precis vorbele gândurile ori gesturile făcute atunci. În loc de asta nu-mi amintesc decât o buclă gând/refuz. „O nu, nu se poate, asta nu se întâmplă, nu mie, nu are cum!”

Reacția firească atunci când din nimic în viața îți apar încă o mamă și o soră și vestea că mai ai un frate, sau l-ai avut dar a dispărut. Da, parca era prea mult. Parcă a fost ieri, așa de clar văd lacrimile lor și mâna mea tremurând pe paharul cu suc. Eu tăceam, ele vorbeau, plângea, implorau și blestemau.

Veniseră s[-i reproșeze mortului că nu le-a lăsat ceva prin testament. Cum mortul nu mai putea face nimic, s-au întors către mine. Fără sa mă gândesc prea mult, am întins bratele și le-am primit. Am aflat că am în față pe mama mea biologica și pe sora mea. Aia era mama cu care tata s-a luptat pentru mine pe când aveam doi ani și care credeam eu, a fugit și m-a părăsit. Era o minciună bună. Tata m-a răpit practic de lângă ea, prin această acțiune salvându-mi probabil viața.

Femeia aia străina pe jumătate nebuna care plângea alături de fica ei, îmi era străina. Am realizat ca nu sa o pot simți niciodată ca pe o mama. Mama mea era…a fost alta. Mama mea a murit! De fapt astăzi, amândouă mamele sunt moarte. Mă bucur că nu mi-am petrecut copilăria alături de ce-a apărută târziu.

Am fost un copil vesel si un elev bun, sau așa zice lumea. Tare as vrea să nu fi fost așa. Dacă eram un copil bun, de ce mă bătea cu atâta sălbăticie pedagogul de la Școala Comercială Constanta? Internatul s-a întipărit în sufletul meu ca o hartă hidoasă tatuată pe adolescență, iar partea majoră pentru mizeria asta o poartă Domnul Gelmambet, pedagogul turc care mi-a tăbăcit repetat pielea. Nu mai țin minte măcar un motiv, dacă o fi avut vreunul, dar țin minte cum își musca buzele când ma bătea, iar eu gândeam că buzele lui mari arătau ca pompa de desfundat chiuveta.

Biju tresărea când povesteam despre buzele lui Gelmambet.

– Buzele, erau mai mari ca ale tale, Biș?

– Mai mari, cu mult mai mari, am zis pompă de chiuvetă, nu!?

– Te cred, cu condiția să recunoști că și coaiele le avea mai mari.

Mă uitam în oglinda la cicatricile celui de-al doilea accident. Buzele sfâșiate de cioburile parbrizului căpătaseră un volum vizibil artificial.

– Avea buzele mai mari ca ale mele dar nu la fel de cusute. Despre coaiele nu știu! Mi-am dorit mereu să-i dau un șut așa de puternic în ele, încat să i le fac amigdale.

Biju avea un cult ciudat pentru cicatrici. Zicea că doar pentru cele de pe trupul meu. Ferice de mine că am avut cu ce-i ține mintea ocupată. Sunt plin de cicatrici, cele mai multe sunt însă pe dinăuntru, acolo unde Biju nu le putea pipăi dacă nu le scoteam la lumină.

In seara aia l-am lăsat să atingă una foarte veche și a adormit fericit ținându-mă pe la spate în brațe, cu stângă pusă pavăză peste mult încercata-mi inimă. Tresărea în somn, poate se bătea pentru mine cu ticălosul de Gelmambet.

Biju era lingura sufletului meu. Când eram cu el somnul venea dulce! Mă cuibăream în el și viața îmi era vis fără vârstă. Noapte bună Bij, oriunde ai fi!