Arhive etichetă | iubiţi

Geamănul dispărut

Aveam doi ani când părintii mei au divorțat și au trecut zeci de ani ani până să aflu că prin hotărâre în instanță la tata am rămas eu, iar la mama fratele meu. Da, am aflat târziu, foarte târziu că am avut un frate geamăn. Află Bij că poveștile cu gemeni în care unul simte ce se petrece cu celalalt sunt de rahat. N-am simțit nimic, nici măcar că exista dar că mi-ar lipsi. N-am simțit nimic până am aflat că geamănul meu a avut ghinion de mic, rămânând în custodia mamei. Ea și noul ei soț au considerat că dacă vor copii își fac unul al lor, așa că l-au dat la stat. Fratele meu a fost plimbat din orfelinat în orfelinat și apoi a dispărut fără urmă.

În mare secret tata l-a căutat vreme îndelungată folosindu-se de meserie ca de o unealtă, dar după ce fost dat afara din politie, multele uși trântite cu sete în locul unde înainte îi făcea umbră cozorocul, l-au făcut să renunțe. Fratele meu a rămas pentru tata un mare eșec profesional și parental. Probabil de rușine nu mi-a spus nimic. Când am aflat de existența fratelui l-am căutat la rându-mi de am înnebunit. Am dat anunț la TV, am apărut la „Iartă-mă” cu sora mea încercând să impresionez mâna de rude din partea mamei și a soțului ei care îmi erau ostili fără motiv. Apoi am pierdut și eu urma, nimeni nu părea să știe nimic. Cu an înainte să moara, maică-mea biologică ne-a zis că am mai avut doi frați și două surori, toți morți de mici, la naștere sau imediat după.

Mama asta nouă a venit cu probleme grave de sănătate după ea. A făcut o perioadă de vreme potecă la doctori. Până într-o zi. În ziua aia m-am dus la spital la Brăila, că mă anunțase sora mea vitregă că mama moare și m-am dus să o văd. Am ajuns acolo iar la recepție mi-au spus că-i dusă jos la morgă, că este prea târziu.

Biju s-a agitat pe fotoliu:

– Tu la morga Biș? Doamne, cred că erai înspăimântat, distrus, teribil de trist!

– Amorțeală, asta simțeam. Aveam sufletul amorțit!

Amorțeala nu părea a satisface gustul lui Biju pentru melodramă. Pufăia afectat din țigară clătinându-și paharul, vizibil nemulțumit. Urmarea însă avea să-l satisfacă deplin. Biș s-a aplecat peste el și l-a sărutat lung ca și când ar fi tras din el putere pentru continuarea tristei confidențe. Știa că pentru Biju povestea avea gustul mai tare decât cel mai bun vin, așa că a reluat istorisirea, de unde o lăsase.

– Am fost la morgă, dar nu am găsit-o pe mama într-un sertar rece cu etichetă prinsă de degetul mare de la picior, ci pe o targă în hol. Șocul cel mare a fost când am constatat că era vie. Ne-au dat-o goală cu drenele picurând, împachetată într-o pătură. Cineva îi trimisese hainele la materiale contaminate și fuseseră incinerate. Așa a dus-o sora-mea acasă, că aia de la spital au ridicat din umeri, zicând că n-au ce să-i mai facă, că e pe moarte. S-au înșelat. Din momentul ăla mama n-a mai avut treabă cu doctorii, a ajuns până la 88 de ani și-mi părea că n-ar fi avut nici un gând să se mulțumească doar cu atât. Probabil mă îngropa și pe mine și pe soră-mea dacă nu o lovea o mașina condusă de un bețiv.

De când a reapărut în viața mea și până am adunat-o bucăți din stradă, am chestionat-o continuu pe mama despre geamănul meu. Când o întrebam unde este se strângea în ea, făcea ca un arici care tresare la zgomotul scos de fărașul lovit cu vătraiul. Se uita la icoană apoi undeva peste mine și repeta, repeta de trei, de zece ori că nu știe, nu știe nimic. S-o ierte Dumnezeu, dar nu știe.

Femeie nebună unde-i fratele meu, urlam la ea? Dacă Dumnezeu te iartă, eu nu te iert! Ce ați făcut cu el? Cu cât repeta ea că nu știe, cu atât mă înverșunam eu să aflu. Era lucidă, mult prea lucida ca să mă păcălească cu amnezia. Nu vroia să spună, dar era mama și nu o puteam tortura. Din când în când auzeam zvonuri. Fusesem în Franța de câteva ori și oamenii îmi dădeau informații sperând la favoruri financiare. Se zicea ca fratele meu era în Galați pe undeva, că ar lucra ca medic veterinar într-o comună din județ.

– Chiar crezi că fratele tău trăiește?! Dacă e așa trebuie să-l căutam. Pentru că seamăna cu tine, o să-l găsim!

– L-am cautat Bijule, l-am căutat mult timp dar fără folos, ți-am spus!

La început l-am cautat de nebun, parcă eram beat, năuc. Mai târziu am ajuns alt tip de alcoolic, manifestam un fel de sete lucidă. L-am căutat metodic prin anunțuri, am fost la televiziune la “Iartă-mă”, apoi l-am căutat prin instituții, evidența populației și prin spitale.

La evidența populației figura ca decedat. Dar cât am fost fugit în Franța și eu am figurat ca decedat, așa că nu mă mai mira nimic în țara asta de rahat. De fapt în evidența spitalului de copii unde a fost adus de la orfelinat la patru ani, figura o cruce, un X pus cu pixul și atât. Nici o foaie de externare, nici un certificat de deces, nimic în afară unui mare X!

Asta se petrecea în anii ’80 M-am dus la orfelinat îmbrăcat în uniformă, eram cadru militar pe atunci. Ți-am povestit de George? M-am dus la orfelinat special îmbrăcat în uniformă, ca să impresionez. Eram băiet frumos și deși mă futeam cu George încă mai aveam rezervă la tivul pulii. Probabil ceva reminescențe hetero, de pe vremea când înșiram gagicile în agendă după culoarea flocilor. Azi socotesc pizda un lucru scârbos. Mda, revenind la ziua când am început să-mi caut geamănul pierdut… Pizdă, bîrr, uhh! Degolas.

Pardon, unde rămăsesem? Aha! Ăia de la orfelinat mi-au zis că nu știu nimic, că ei l-au trimis la spital de unde n-a mai revenit. Am fost la spital, unde bineînțeles mi-au zis că a fost adus acolo de la orfelinat, că a fost internat, tratat și apoi a dispărut! Cum adică domnule, a dispărut? Am încercat să-i ameninț pe tipi cu pușcăria, le-am promis gagicilor de acolo că le scot la un Cico, dar tot ce am obținut a fost să văd în arhivele spitalului numele meu de familie și un “decedat” marcat cu un X făcut cu pixul albastru. Îți repet, fără diagnostic, fără certificat de deces. Parcă ar fi murit o pisică. Mi s-a părut tare suspect.

Am revenit la cei de la orfelinat. Ei, dacă are X e mort, au zis, dar imediat tot ei ca niște adevărați creștini și români au început să speculeze. Spuneau că se mai întâmplă și minuni și încurcături, că se poate să fi fost adoptat și că dacă este așa, nu se poate face nimic, că n-au dreptul fără avizul lui să spună nimic. Se știe bine că adopția schimbă nume, schimba practic tot și nu mai poți face nimic decât dacă cel adoptat vrea să te găsească el pe tine. Că dacă vrea bunul Dumnezeu, multe se pot întâmpla. Ori Dumnezeu a fost în concediu toată viața, ori fratele meu s-a rugat în contracurent să nu-l găsesc, cert este că nimeni n-a aflat nimic de el. Sau poate că nu mai era viu demult.

Nu știam prea bine pe cine căutam, cum arăta. Știu doar că îmi căuta imaginea în oglinda. El semăna cu mine cu o mică diferență – pata din naștere pe frunte, ceva în genul lui Gorbaciov. Asta era tot ceea ce pretindea că-și aduce aminte mama despre geamănul meu. Și mai aveam o fantezie. Să mă însor cu fratele meu. O tâmpenie, nici măcar nu știam dacă el era bulangiu ca mine.

Toată viata mea am declarat că tânjesc după liniște dar în realitate așa ceva nu e pentru mine. De când am dat prima oara de gustul independenței și am putut să mă țin pe picioare, am știut că sunt făcut să fac bani. Am știut să-i fac și i-am făcut, numai că am avut o mică problemă. Întotdeauna dacă nu reușeam eu, se găsea cineva care să-mi cheltuie banii, uneori înainte chiar să-i produc. La cât de mult disprețuiam eu lenea, era firesc ca dragul de Dumnezeu să-mi scoată în cale numai oameni care fug de muncă, profitori și pariori. Că așa e regula: un bou și o belea. Mă gândeam că însoțindu-mă cu geamănul meu aș fi fost fericit și stabil financiar.

Am plătit prea mult față de ceea ce am primit, dar au existat și excepții. Printre grămada de pule cu urechi de mi-au făcut plăcute nopțile și iad zilele, s-au strecurat și câteva speciale. Bag seamă că tu ești una dintre ele. Pfuai, e trecut de unșpe. Despre teoria pulelor vorbim altădată Biju, acuși hai în pat să facem practică, că după așa clismă cu amintiri profunde simt nevoia să fiu strâns de sfârcuri și futut adânc în cur.

Anunțuri

Cicatrici pe amintiri

N-am fost o floare. N-am apărut dintr-o sămânță aruncată cu mâna sau alungată de vânt pe teren fertil. Am avut mamă, tată, surori, iubite iubiți, lupte, glorie, înfrângere și în ultima vreme foarte multe amintiri.

Nu exista coincidente și nici întâmplare; toate lucrurile ce trebuie să vină, vor veni, năvălind sau punându-ne răbdarea la încercare. Vor veni peste noi tăvălug de plumb sau ușoare ca prima ninsoare. Vor veni peste noi dulci și reci ca prima înghețată sau dureros de tari ca primul picior în ghips și doar de noi depinde cât de repede, cum și când le acceptăm.

În viața mea au existat mereu momente pe care le-am atribuit întâmplării uitând că am conlucrat cu soarta și că uneori, i-am făcut jocul și partea cea mai grea.

Lumea zice ca am fost un copil frumos. Dar cum lumea era compusă din rude și prieteni ai tatei, îi suspectez că m-au mințit cu nerușinare. Poate că am să enumăr argumentele mai târziu. Tot lumea lumea zice că eram un drac împielițat și că pentru unele belele meritam sa fiu jupuit de viu. Dar v-am spus deja că lumea are predispoziție scatofilă. Nimeni nu merită să fie jupuit.

Ani de zile am trăit știind că am un tată, o mamă și o soră. Când a murit tata, partea ascunsă a vieții sale a înviat instantaneu. Era ca o vrajă, ca și cum bătrânul magician ținuse în puterea sa niște stihii ce odată eliberate s-au grăbit sa pătrundă în universul meu, să răvășească ce credeam de neclintit, să-mi ia ce credeam că-mi aparține și să mă lase speriat în fața unei istorii rescrise.

N-am fost o floare și din cauza asta nu m-am așteptat niciodată sa fiu crescut, udat și protejat, ca la maturitate sa fiu gata de a fi rupt de însăși mâna ce m-a semănat. M-am bucurat că n-am fost și nu sunt floare, atunci când am aflat ca am rădăcinile sădite în minciuna.

Am trăit o viață zbătându-mă sa împac spiritul meu bătăios cu adevărata mea sexualitate. Am urât minciuna dar am trăit cu ea, m-am culcat cu ea, m-am învelit în ea. Am împachetat-o în straie curate ca să poată umbla nestingherita prin lumea asta, pentru că altfel n-aveam voie să mă plimb prin ea.

Când a murit tata am început să aflu că aventura este o parte din tumultul familiei, că am întipărită genetic în sânge sămânță aventurii și a dezrădăcinării. Uneori este greu să-ți dai seama cât este divin sau diabolic în tine până nu apare factorul declanșator. Uneori negi că semeni cu genitorii pentru că nu vrei să fie evident ce produs rezultă dintr-un curvar și o curvă.

La înmormântarea tatei am simțit prima dată ce înseamna prea mult. În zbaterea venei de la tâmplă în zvâcnetul celei de la gât am trăit mai multe șocuri consecutive decât cred că o să trăiesc până în clipă ultimă. Încerc sa-mi aduc aminte precis vorbele gândurile ori gesturile făcute atunci. În loc de asta nu-mi amintesc decât o buclă gând/refuz. „O nu, nu se poate, asta nu se întâmplă, nu mie, nu are cum!”

Reacția firească atunci când din nimic în viața îți apar încă o mamă și o soră și vestea că mai ai un frate, sau l-ai avut dar a dispărut. Da, parca era prea mult. Parcă a fost ieri, așa de clar văd lacrimile lor și mâna mea tremurând pe paharul cu suc. Eu tăceam, ele vorbeau, plângea, implorau și blestemau.

Veniseră s[-i reproșeze mortului că nu le-a lăsat ceva prin testament. Cum mortul nu mai putea face nimic, s-au întors către mine. Fără sa mă gândesc prea mult, am întins bratele și le-am primit. Am aflat că am în față pe mama mea biologica și pe sora mea. Aia era mama cu care tata s-a luptat pentru mine pe când aveam doi ani și care credeam eu, a fugit și m-a părăsit. Era o minciună bună. Tata m-a răpit practic de lângă ea, prin această acțiune salvându-mi probabil viața.

Femeia aia străina pe jumătate nebuna care plângea alături de fica ei, îmi era străina. Am realizat ca nu sa o pot simți niciodată ca pe o mama. Mama mea era…a fost alta. Mama mea a murit! De fapt astăzi, amândouă mamele sunt moarte. Mă bucur că nu mi-am petrecut copilăria alături de ce-a apărută târziu.

Am fost un copil vesel si un elev bun, sau așa zice lumea. Tare as vrea să nu fi fost așa. Dacă eram un copil bun, de ce mă bătea cu atâta sălbăticie pedagogul de la Școala Comercială Constanta? Internatul s-a întipărit în sufletul meu ca o hartă hidoasă tatuată pe adolescență, iar partea majoră pentru mizeria asta o poartă Domnul Gelmambet, pedagogul turc care mi-a tăbăcit repetat pielea. Nu mai țin minte măcar un motiv, dacă o fi avut vreunul, dar țin minte cum își musca buzele când ma bătea, iar eu gândeam că buzele lui mari arătau ca pompa de desfundat chiuveta.

Biju tresărea când povesteam despre buzele lui Gelmambet.

– Buzele, erau mai mari ca ale tale, Biș?

– Mai mari, cu mult mai mari, am zis pompă de chiuvetă, nu!?

– Te cred, cu condiția să recunoști că și coaiele le avea mai mari.

Mă uitam în oglinda la cicatricile celui de-al doilea accident. Buzele sfâșiate de cioburile parbrizului căpătaseră un volum vizibil artificial.

– Avea buzele mai mari ca ale mele dar nu la fel de cusute. Despre coaiele nu știu! Mi-am dorit mereu să-i dau un șut așa de puternic în ele, încat să i le fac amigdale.

Biju avea un cult ciudat pentru cicatrici. Zicea că doar pentru cele de pe trupul meu. Ferice de mine că am avut cu ce-i ține mintea ocupată. Sunt plin de cicatrici, cele mai multe sunt însă pe dinăuntru, acolo unde Biju nu le putea pipăi dacă nu le scoteam la lumină.

In seara aia l-am lăsat să atingă una foarte veche și a adormit fericit ținându-mă pe la spate în brațe, cu stângă pusă pavăză peste mult încercata-mi inimă. Tresărea în somn, poate se bătea pentru mine cu ticălosul de Gelmambet.

Biju era lingura sufletului meu. Când eram cu el somnul venea dulce! Mă cuibăream în el și viața îmi era vis fără vârstă. Noapte bună Bij, oriunde ai fi!

Gabardin

În WC-ul gării era curat și pustiu. Curat e adevărat, dar nu pustiu. Cât timp mi-am brutalizat fermoarul și mi-am scos-o afara cu febrilitatea omului beat, am pierdut atenția periferica. În timp ce-mi goleam vezica de ultimele două beri mi-am dat seama că nu sunt singur. Doi tipi cu aspect de aurolaci mă flancau rezemați de pisoarele vecine.

Unul dintre ei a zis:

– Ceva bani șefu? Ai chef să dai o muie?

Era un fel de amenințare în vocea lui pe care ași fi știut cum să o tratez treaz. Am răsucit capul de la unul la altul amețit. Atunci am citit pe fața murdară a celui din dreapta surpriza.

– Șterge-o, i-a zis el peste mine celuilalt! Vagabondul s-a executat dispărând fantomatic în mirosul de cloramina și lumină de neon. De parcă n-ar fi existat. Cât sunt de beat, mi-am spus încheindu-mă la prohab!

– Te cunosc a zis cel rămas, în timp ce eu mă bălăngăneam nesigur către chiuveta. Ne știm.

– Ne știm, am întrebat eu rece? De unde, am căutat împreuna în tomberoane, ne-am pișat ținându-ne de mână? Apa a țâșnit din robinetul ruginit surprinzător de puternic. Mă pișasem fără să scap un strop pe pantaloni dar acum eram ud de la pulpe până în creștet. Aplecându-mă după șervețelele din geanta, ochelarii de soare mi-au căzut pe gresie și s-au spart. Ray Ban – China, căcat. Aurolacul continua să bolborosească ceva despre ani, prietenie și jocuri.

– Tu nu vorbeai urât. Ai lucrat la sala de jocuri așa-i?

M-am uitat mai atent la el fără să am vreo o revelație. Un pusti blond spălăcit, jigărit. Posibil frumos. Vârsta reala, imposibil de ghicit sub cutele feței accentuate de jeg. Poate 18 poate 28…

– Eu sunt ăla pe care îl lăsai la aparate fără bani. Îmi dădeai sandviciurile tale și mă trimiteai după țigări când nu puteai pleca.

– N… nu-mi aduc aminte, sunt beat.

– La cat ai tren?

– Târziu, n-am am ceas, telefonul s-a descarcat…

– Hai să-ți iau o cafea

M-am târât după el fără măcar să realizez că un cerșetor, posibil hoț sau chiar bandit, întâlnit în WC-ul public mă invita la cafea.

– Domnu, v-am zis că face un leu, a strigat casiera după mine!

– Tanți, e pă socoteala mea a zis aurolacul în timp ce mie mi se făcea o gaură negra în cap. Strângeam laptopul la piept dar mă risipeam.

Scena imediat următoare trezirii mi s-a părut din alta piesă. Revelație, revelație, mi se plimba cuvântul prin mintea intoxicată. Apoi am deschis cu greu ochii.

Stăteam în chiloți într-un fotoliu jupuit așezat în fata unui televizor uriaș. Unul stereo, extraordinar de vechi.

– Ai dormit, da nu destul sa îți iasă beutura din cap. Țiganul care îmi spunea asta din patul de două persoane aflat alăturea, părea cunoscut. Sigur l-am mai văzut undeva. Mi-a cerut bani, într-un wc?

Am vrut să săr în picioare dar nu mi-a reușit decât un fel de plecăciune penibila.

– Ho șefu, șezi lin! @#$%&… vine imediat. S-a dus sa facă rost de cafea mâncare și băutură.

– Ah capu meu! Unde… unde sunt?

– La noi în ascunziș șefu, stai calm că nu te mănâncă nimeni.

– Trenul, trebuie sa prind trenul!

– A plecat de-o ora. Nu-i bai, ceri banii pă bilet sau îți bagi pula în ei, că ai destui să ajungi acasă.

– De unde știi?

– Gabardin te-a dezbrăcat, eu te-am buzunărit,

– Gabardin, ai zis? Absolut grotesc, informația referitoare la despuierea și golitul buzunarelor de către mâini străine nu m-a panicat. Mintea rumega numele ăla. Gabardin?

– Aha, îl știi?

– Da, am zis eu conștientizând adevărul. Îl știu, adică îl știam pe Gabardin când era mic.

– Uite colo pe televizor portofelu și telefonu. Lângă e laptopul. E parolat? Doar m-am uitat. Mă omoară dacă-i zici că am luat ceva.

– Și, ai luat?

– Să mă ia mama la ea de ți-am luat vreun leu, mă jur pă ochii ei că ie moartă! Să-mi moară ce-am pă casă de mint!

– Bine, bine, da’ atunci de ce m-ai mai buzunărit?

– Erai ud, am pus pantalonii și haina să să usuce. Ești boier tătică!

– Boier pe naiba, e făcut la APACA. Rahat, mi-e greață îmi vine să vomit, unde-i buda?!

– N-avem. Respiră pă gură, trage aer adânc, adânc!

– Aaa… e mai bine, tu de unde știi?

– De la aurolac îmi venea des să decartez, acu nu mai trag. Nu mă lasă Gabardin, da nici aurolacu nu mai e ce-a fost odată.

– Mie somn.

– Dormi șefu, dormi, ca te trezește el când vine. Și io pic de somn, da mi-a zis sa am grija de tine.

– Dormi tu, eu aștept să vină.

Când a venit picoteam. Deschiderea ușii am simțit-o printr-un curent de aer cald cu miros statut, ciudat cunoscut.

– Ești treaz, a constatat silueta în dreptul televizorului. Vorbea în șoaptă dar limpede. Vrei să pun de cafea, mănânci parizer cu pâine? Apă?

– Apă da. Nu mi-e foame, nu vreau cafea. Am luat sticla și am băut apa în neștire.

– Ți-aduci aminte de mine, a zis el așezându-se obosit pe marginea patului?

– Da.

– Acu chiar mă bucur. Ce ții minte?

– Că nu mi-ai cerut niciodată nimic.

– Pai n-a fost nevoie, mi-ai dat fără să cer.

– Ce căcat ți-am dat, niște covrigi, sandviciuri, țigări la bucata și jocuri moca? O geacă veche de blugi și un briceag, ce ți-am mai dat?

– Atât ții tu minte. Eu țin minte cum mă apărai de golani, cum aveai încredere să mă duc la șefu’ cu banii. Îmi aduc aminte fața, glumele și vorbele tale. Când alții zbierau, marș bă în pizda mă-ti, cu scuipați și pălmi după ceafă, tu mă băteai pe spate și mă scărpinai în creștet. Ziceai că sunt blondul sulii, da o ziceai cu drag. Ziceai bă păpădie, nu ziceai păduchiosu-le. Jucam la dublu la aparat. Cum nu mi-ai dat nimic, ești prost? De când te-am văzut am știut că-s cu bărbații. Nu ăia care m-a luat cu japca sau care m-a plătit. Din ăia putini care a fost buni cu mine niciunu nu semăna cu tine. Mi-a plăcut de ei da nu i-am iubit. Mereu mi-am amintit cum nu vroiai decât un pachet de țigări de la colț pentru care mă așteptai în prag și râdeai că fug ca prostea. Fugeam la tine și-mi puneai prima țigare după ureche, aia care boii zice ca nu se da, ca e norocu. Și pe ultima la fel – femeia din pulă – dacă vedeai că-mi arde buza. Ți se rupea de ce se zice. Pentru tine erau țigări, pentru mine semne. Mă juram să nu le fumez da’ nu puteam că eram slab. Mâncam jumătatea de sandvici din care tu mușcaseși frățește cu gând că te pup. Tu nu știai. Și de știai tot degeaba. În ochii tai eram un puști cordit. Te-am cautat ani de zile, da’ te mutaseși din oraș. Făceai școală. Doamne câtă ;coală poate face un om, să se facă ăla de așteaptă din copil bărbat? Ce ți-a trebuit, că la jocuri erai fericit? Când te-ai întors nu mai m-ai cunoscut. Ți-am ținut calea degeaba. M-am lăsat păgubaș. Până aseară. Știi măcar cât m-am gândit la tine, știi?

– Știu Gabardine, știu. Acum știu, adică bănuiesc ce ți-ai închipuit. Crezi că e mare scofală să fii generos când îți permiți? Nu e. Ți-am dat resturi. Eram fericit în prostia mea. Acum am altă viata, slujbă, rate la bănci și facturi de plătit. Și mai știi ce? Ce-a fost a trecut, nici n-a fost decât în capul tău de copil blond. Se zice „m-ai mai cunoscut”, auzi? N-am chef de gramatică cu borfașii la ora asta! Apropo, vezi că tovarășu tău m-a buzunărit!

– Și io tot resturi ți-am adus, tot ce am e resturi, asta însemna ca pot să-ți dau totul. Lu’ Vili îi rup capu dacă ți-a furat ceva coiță! Tu acu dormi, mâine fă-ți inventarul și dă el înapoi și ce n-a luat, pizda mă-si de aurolac! Mă culc acu’, că sunt rupt în gură de somn. Noapte bună dragu’ meu!

Am tăcut deși orgoliul urla că nu sunt mini-testiculul favorit al unui nespălat. Că sunt, în pula mea, o persoană normală, nu boschet bulangiu. Că pot scuipa pe zeci ca el din mers în timp ce cu dreapta scriu un mail la clienți importanți și cu stânga un sms la deruta. Dar în loc să-i spun toate astea am adormit mort de beat.

A doua trezire a fost mai rea ca ce-a de dinainte. Eram mahmur dar conștient. Rațiunea îmi spunea ca ceva nu e în regula, că nu trebuie să fiu acolo, deși nu simțeam nici un pericol.

Imediat ce mi s-au obișnuit ochii m-am uitat în jur. În pat, sub cuverturile rupte, două mogâldețe dormeau îmbrățișate. Televizorul oferea singura lumina sărăcăcioasa și suportul propriei mele identități. Pe ecranul încețoșat rula în reluare un serial longeviv. Ma uitam la cei din pat oscilând între a le da cu televizor în cap și a mai pune o pătura peste ei să nu le fie frig. Ca să nu aleg m-am îmbrăcat în liniște, mi-am luat telefonul, portofelul și geanta, apoi pe bâjbâite, cu teamă și greață, am deschis ușa și am ieșit. În subsol era mai întuneric decât în cameră. Știam că e un subsol după mirosul de canalizare și umezeala din aer.

Cu mâna stângă pe perete am mers un timp ce mi s-a părut infinit până am dat de o scara. Sus, după un chenar de lumina se desena o altă ușa. Cele 16 trepte numărate m-au condus afară. Am ieșit din blocul gri undeva la stradă. Soarele strălucitor al dimineții fără vârstă alunga orice spaima. M-am așezat lângă zid ca sa-i simt căldura. Îmi lipseau ochelarii. Lumea trecea pe lângă mine nepăsătoare. Sunt sigur ca arătam groaznic așa palid, cu ochii roșii încadrați de cearcăne vineții, cu parul îmbâcsit și hainele ude și mototolite. Aveam niște haine decente și o geanta cu laptop, chiar dacă erau murdare, dar nimeni nu-mi dădea atenție cum stăteam acolo lângă zid. Goneau pe lângă mine ca și cum ar fi fost o turmă de cerbi speriați de un incendiu venit din direcții opuse, în vreme ce mie timpul mi se părea suspendat. E oare prea devreme să mă duc la birou, sau prea târziu?

– Bună ziua am îndrăznit timid, știți cumva cât este ceasul? Domnule, doamnă, vă rog, cât este ora? Nimic, nici o reacție! Ca și cum n-aș fi existat, treceau pe lângă mine fluxuri de roboți spălați, parfumați, perfect acordați la un ritm pe care în mod ciudat eu nu-l mai simțeam. Îl pierdusem. Mai pierdusem bricheta, pachetul de țigări, uitate probabil prin ultima bodega și chitanța de la bancomat. Cați bani am scos și am spart ieri? Am scos portofelul și am numărat. După un exercițiu de memorie am constatat ca lipseau fix cinci lei din trei sute șase lei. În afara bancnotelor mari îmi rămăsese leul ăla ramolit.

Am așezat bancnota mototolită lângă mine privind cum încerca să o fure curentul iscat de pași. Lângă ea a poposit o moneda cincizeci de bani aruncată de un trecător. Am încercat să spun ceva celui ce dăduse semn că exist, dar deja dispăruse în mulțime. De unde acestă viteză, cine impune această grabă? M-am uitat la buletin și la cărțile de vizita. Cei din subsol știau totul despre mine, cine sunt unde locuiesc ce titulatura am și unde lucrez. Eu știam doar unde sunt ei în acel moment. Oare trebuie sa fii mahmur sau muribund ca să pricepi că Pământul se poate învârti și fără unii dintre noi?

Atunci am făcut ceva total împotriva firii mele. Am mers la primul magazin și fix cu un leu cincizeci am cumpărat o bricheta. Apoi m-am întors hotărât în subsol. Am aprins bricheta dar mi-am dat seama ca alesesem prost, una fără lanterna cu led. În jur erau zeci de boxe cu ușile la fel de întunecate. Lumina flăcării mai mult mă orbea. Am stins bricheta și pipăind cu mâna dreaptă am urmat zidul prin întuneric până la dreptunghiul pâlpâitor, înapoi în camera cu fotoliu jupuit, pat matrimonial și televizor. M-am mișcat către ei șovăind, anticipând momentul. Momentul în care nu o sa mai pot da înapoi, momentul în care educația mea se va termina, momentul în care umanismul meu avea să se facă scrum. M-am apropiat de pat și am aprins bricheta. Gabardin dormea senin, blond și murdar ca un heruvim căzut din rai într-o balta de noroi, Celălalt era tuciuriu de la natura ca un ceaun lucios expulzat din iad. Am înghițit în sec, am apropiat bricheta de pat și… am spus încet:

– Vili, te superi dacă te rog să te muți în fotoliu?

Silueta negricioasă s-a ridicat fără o vorba și s-a refugiat în fotoliu cu o zdreanță înfășurată pe trup. Televizorul s-a stins, am stins și eu bricheta, m-am dezbrăcat și m-am băgat ușurel lângă omul rămas pat. Instinctiv mi-a făcut loc. Sub păturile găurite stăteau în așteptare un suflet cald și o epavă socială. Nimeni nu făcea nimic. Universul era în așteptare. Am acceptat asta pregătindu-mă să adorm pentru a treia oară în ultimele 24 de ore, de data asta senin, împăcat. Înainte să mă ia Gabardin în brațe am avut parte de o revelație tâmpită. Mult ceruta revelație era o explicație.

Așa dispar unii oamenii. Într-o zi se hotărăsc sau sunt nevoiți să se ascundă de ochii obișnuiți cu normalul. Nu fac nimic spectaculos, doar coboară sub pragul sensibilității tale de mașină conformată social. Pentru tine e ca și cum ar fi murit sau n-ar fi existat niciodată, dar ei continuă să fie acolo undeva, în afara percepției, altfel, întunecați. Ca și cum cineva le-a șters numele din realitatea aparentă. Din când în când roboței curioși cu aparate de filmat fac despre ei reportaje fenomenale. Apoi roboțeii uită, pentru că nu pot simula viața purtând la ochi un aparat de filmat întunericul.

Simțind deja atingerea binecuvântată a somnului mi-am adus aminte o idee din filmul Fight Club. ”Nu ești cu adevărat liber decât când ai pierdut tot ce ai”

Un căcat de filozofie anarhistă. Nu nu poți pierde ce n-ai avut. E suficient doar să desprinzi centura și să-ți dai drumul. Ceea ce am și făcut puțin mai târziu cu Gabardin. Aia chiar a fost o străfulgerare. Și n-am avut nevoie de brichetă niciunul.

Ritualul

Trăind în țara unde cetățeanul declară că nu l-ar deranja ca vecin un criminal în serie, dar l-ar ultragia de moarte vecinătatea unui homosexual, Biju şi Biş au dezvoltat un ritual de comunicare telefonic ușor criptat, drept substitut pentru prezenţa fizică între două întrevederi. Ar fi exagerat să numim procedură de relație la distanță un simplu tabiet pe care Biş îl considera ritual.

Era ritualul imperecherii dispozitivelor, ritualul linsului în urechi, ritualul cafelei telefonate, ritualul cinei cu mobilul între umăr și ureche. Dar in primul rand era ritualul certurilor. În fiecare dimineaţă se gândeau dacă nu e prea devreme să se sune şi tot amânau momentul până când în fine o făceau fix ca să îşi reproşeze reciproc intârzierea. La începutul convorbirii tonurile vocilor porneau normale dar șerpii insinuarii își inspicau limbile tot mai des prin conexiunea digitala:

– Credeam că dormi, obosit dupa seara cu Florans la bere. Lasă ca stiu eu ca aia nu poate sa bea niciodata o singură bere. Ai ajuns singur acasa aseara?! Aha, acum ai musafiri? La cafea, asa cu noaptea in cap? Ciudată ora de vizită. Sigur n-a ramas de aseara să bea cafeaua astazi?! Ce mincinos ești!

La randul său Biș obișnuia să-i strecoare fin otrava în miere:

-Te-a mai sunat Marcela sau de cand are celălalt amant webcam nu-ti mai simte lipsa?! De ce nu i-ai zis clar ca nu-i dai nimic, ca între voi totul, dar absolut totul s-a terminat? Ai dus aia la reparat? De ce Bijule stai atarnat de trecut, de ce vezi limpede anii din urma iar ziua de maine prin ceata?!

Biju spera că din afară convorbirea avea aspectul unei discutii între amici care fac schimb de impresii de genul ce-ai mai baut, batut, futut aseara! Uneori surprindea reacții la cei din jurul care semnalau ca ceva a sunat ciudat. Se temea că a devenit neglijent, ca a inceput sa nu-i mai pese la fel de tare de reacția celor din jur. Spunea că viata lui privata nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni dar odata cu apariția lui Biș în viața lui, chiar simțea asta cu adevărat, de parcă omul ăla rupsese în el lanțul unei false vinovatii. Iubea, era iubit iar restul devenise plan suport pentru sentimente. Da, iubea un bărbat și nu i se părea nimic ciudat.

Ritualul desperecherii se incheia cu tensiuni si promisiuni de reevaluare care sunau mai mult a amenintari: vorbim mai tarziu, nu pot s-ti spun acum, lasă-mă ca sunt ocupat!

Biș îl intreaba retoric pe Bij de ce are parte numai de tipi complicati, combinați ori căsătoriți. Spunea că se simte obosit, trădat in sperante si batran. În timpul ăsta Biju se mira că nu îl injură și închidea. Apoi se abține cu greu să nu-l sune din nou. O făcea din mândrie prostească și pentru că era mult mai tanar.

Douăzeci de ani în pula mea. Nu mai găsești tu altul ca mine…Așa își spunea el gelos și confuz. Uneori cand își suna iubitul, în loc de planificatul: “te iubesc, iarta-ma!” scăpa un “știu, simt că mă minti, dracu sa te ia!” Închidea și pană a doua zi fierbeau amândoi în tăcere.

Logic, ritualul imperecherii începe tot la telefon cu câteva remarci ironice:

– Ce ai mancat la prânz pulă, te pomenesti că iar cremwursti?! Eu mici? N-am mai mancat de atunci de când cu Florans. Și să știi că micii sunt mai sănătoși decât cremwurștii tăi cu MDM!

Nu se putea urmari logic cum se ajungea de la ironie la tonul impăciuitor și grijuliu din final:

– Ai grijă de tine măi puță; pune pe maman să-ti facă o supă de pui și nu-ți mai uita pachețelul acasă! Explică-i că încă mai este la modă ca femeile să gătească. Ai luat măcar un chil în Italia de la haleala ălora?! Mănânci mă?! Hai că te pup; mănâncă și vorbim din nou după. Eu nu mănânc că țin cură.

– Biș te rog frumos să mănânci normal, să nu mai aud ca te înfometezi! Să te ții de cur nu de cură că cine te place, te place exact cum ești. Și dacă mai zici odată că ești gras mă supăr. Ce dracu, ne futem, ori ne cântărim?! Da, sigur eu mănânc. De fapt aș mânca, dar pentru asta trebuie să închid telefonul. L-aș închide, dar nu mă mai pot sătura de vocea ta. Cred ca aș putea trăi doar cu vocea ta în loc de mâncare.

Ăsta era Biju, după găleți de fiere îți bagă un sirop de limbă, dar nu orice siropel, ci unul cât mai îmbârligat. Bij avea talentul de a complica până și o scobitoare. Se uita la ea cum se uită marinarul prin ochean și în loc de o așchie de lemn ți-o descria ca fiind un fractal de brad sau o rază de stea cristalizată în celuloză. Era treaba lui Biș să îl tragă de mânecă ca să-l readucă pe țărmul realității Uneori se pierdea în visare chiar lângă el, cum a fost în duminica ăia când luau cina afară în curte.

– Bij mă asculți? Ieri venit ieri un țigan să-mi vadă fordul. Cică vrea să-l cumpere cu banu jos. Mi-a oferit 2000 pe el și un Mercedes din ‘91. Tu ce zici Biju, să-l dau?! Cum adică, ce viteză maxima are care, Merțu sau Fordu?

Masa de plastic se zgâlțâia ușor, zăngănind farfuriile rămase după cina. Miroase a flori de tei și Mâna Maicii Domnului, amestecat cu miros de Hugo Boss și crema anti țânțari Autan.

Nasul de boxer pensionat, a lui Biș adulmeca apropierea nopții. Își mușca de câteva ori buzele groase și se uită ușor nedumerit la talpa lui Biju, care se i se cățăra pe picior mișcând din degete ca un păianjen caraghios. Fără succes se prefăcea că reușește să ignore insistența cu care dihania îi smulgea părul de pe gambă apoi de pe pulpă încercând să i se strecoare pe cracul de la short. A plesnit obrăznicătura ca pe o muscă insistenta, și-a dres vocea și a continuat:

– Azi dimineață a venit unu’ Marian să facă poze cu canapeaua aia Ludovic XVII. Cică scoate pe ea 7000 de la un interlop. Am scos-o cu Alex înainte să te trezești tu. A venit cu noaptea în cap, cică l-a dat Florans afară și că se gândea că-l invit eu să stea la mine. L-am refuzat. Ah ți-am zis de ăia de la Tecuci? Deschid în curând restaurantul și mă întreabă dacă mă bag sau nu. Tu ce zici, la ce te gândești, spune sincer!

– Sincer mă gândeam în ce poziție să-ți sug pula acum!

– P…poftim?! Ești nebun, eu spuneam să te gândești la afacerea cu mașina, la bani.

– Exact la bani mă gândeam. Dă-ți shortul jos și te plătesc dacă la bani ți se scoală! Dacă nu ți se scoală te fut până ți se scoală. Dacă ești mulțumit de “lucrare”, marci banu’ înapoi! Sau știi ce, i-a suge-o tu!?

– Bij se dărâmă scaunul cu noi, termină! Plasticul ăsta nu ne ține pe amândoi! Na că ai făcut-o și pe Sara să se urce pe mine! Jos Sara, au putain, jos Biju!! Terminați cu cățeleala! Ee, va encouler!

Ochii lui Biju sclipeau drăcește:

– Auzi Biș canapeaua aia Ludovic XXX, mai este acolo?! Era o idee…

– Am băgat-o la loc cu Alex, maniacule! Termină Biju, că faci cățeaua geloasa!

– Eu sunt maniac? Ce i-ai făcut cățelei de e așa nebună, zoofilule? De ce e geloasă Biș, ha? De ce? Hai în casă să ne futem.

S-au futut până tarziu. După ce Biș a adormit, Bij s-a îmbrăcat în liniște. Dimineața următoare se găseau la 100 de Km unul de altul. S-au trezit în paturi diferite și s-au întins în gând unul către celalalt. Telefoanele au sunat ocupat, semn că iar s-au apelat reciproc în acelaș moment Au înjurat în gând, apoi au oftat simultan.

C’est la vie toujours parchive!

Cucută și miere

Biș a avut tată, mama, surori și un frate care a dispărut misterios. La bunicii din partea mamei nu a fost niciodată din cauza neînțelegerilor cu familia tatălui. Biș zice că seamăna cu taică-su de mic. Însă puștiul neastâmpărat pentru care autoritatea supremă era tatăl nu bănuia cum o să-i schimbe viitorul ierarhia de valori. De la familie numeroasă, chiar mai numeroasa decât bănuia, la creșterea și cultivarea un anturaj fabulos, nu de știe cum i-au mai rămas o soră, o cățea, un motan, un prieten bun, unul de rezervă și doua prietene cam nebune dar pe care el le iubea mult.

Pentru fete făcea orice: cumpărături, prăjituri, transport, îngrijire medicala și cel mai important, griji.

– Ce o fi făcut Rodi cu cățelul, ia să o sun! I-o fi dus mă-sa mâncare lui Oli la spital? Hai să-i fac o salată lui Oli. Mă duc să ajut la pomană la sor-mea, mă duc cu Florans la stomatolog că se teme de ace…

Florans s-ar fi bucurat teribil dacă ar fi știut că e băgata la capitolul griji în categoria femeilor. Da, Florans și Iulica, personajele acelea savuros de hazlii dar cu influențe nefaste. Când Biș nu avea ce povesti, îl face sa rada pe Biju povestindu-i ce trăznăi au mai făcut gheistele! Însă Biju deși râdea, în adâncul sufletului era turbat împotriva acestui anturaj ce făcea parte din latura întunecată a lui Biș, adică partea cu “făcutul parcului”, partea cu “poate ai un pusti și pentru mine”; partea cu “ai sa mori în pulă, soro”! Toate astea, îl rodeau constant pe Biju iar când mai afla de câte “una nouă” turba dar n-avea încotro. Știa că fiecare om vine într-o relație împreună cu trecutul lui, era conștient că oamenii nu se schimba radical de dragul nimănui, dar tot mai spera ca excepția s-a născut special pentru ei doi.

Uneori exploda, alteori dispera în tăcere, dar în genere după o vreme îi trecea și găsea puterea de a râde când el îi povestea despre aventurile cu Florence sau cu alții. Poveștile astea trunchiate, dar îndeajuns de des repetate ca să scape câte un nou amănunt erau o parte din baza de date din care reconstituia Biju partea dubioasă a vieții lui Biș.

În casa lui pe două treimi renovată, în camera lui decorată cu mobile de la brocantă, privind la televizor dintre cele doua rânduri de perne, Biș zugrăvea fiecare întâmplare cu acuratețea unui portretist capricios care la fiecare doua trei zile de schițe, portret sau eboșă se supăra pe modele și le concedia.

– Gata, am zis! Nu mai ies în viața mea cu Florence și nici cu Alex, de Iulica nu mai spun. Curvele vacile dracului, știi ce mi-a făcut?

Biș îl ignora. Știa că oricum mâine se v-a împăca cu „vacile”. Așa că îi tăia macaroana:

-Biș? Scoate mana din chiloți când vorbești cu mine ca te aud cum te scarpini la coaie. Nu mai face promisiuni pe care știi din start ca n-o sa ți le ții! Și parcă te-am rugat sa nu mai vorbești la feminin despre bărbați decât dacă și-au montat pizdă, și-au băgat implant în țâțe și cur. Alo! Ce zici ma, ce se aude acolo la tine, ori ploua?! A, stai pe budă. Bine, hai să-ți zic un banc. Și bancul curgea monoton până când Biș exclama ceva porcos.

– Cum adică cacat?! Nu ți-a plăcut bancul? A te-ai căcat, manca-l-ai și la gat purta-l-ai! Hai băi că vroiam doar sa te fac să razi. Asta-i o vorbă de-a mamaie-mi, Dumnezeu să o țină unde a duso! Auzi, ce ai de ești așa acru, ori ți-a venit ciclul?!

Biș se supăra, închidea și fierbea cam o ora înainte să-l sune din nou pe Biju să-l facă albie de porci. Făcea asta numai după ce îi spunea cât de mult îl iubește, unde și mai ales cum. După aia dă-i rasol, dă-i cucută după miere!

Biju râdea ușor măgulit, apoi ironic, sfârșind în hohote din ce în ce mai zgomotoase pe măsură ce Biș își descărca dracii acumulați.

Zilnic la primul telefon, Biș spunea că a dormit prost, că s-a trezit cu capul în cur și că a luat aspirină din aia de la Canada. La doua trei zile Biș schimba indispoziția cu o angoasă provocată de dormit singur, dor de pulă și coșmaruri. Încercarea de a povesti cursiv și logic o serie de evenimente onirico-erotice ilogice îl irita pe Biș, dar persevera. Se enerva mai ales dacă i se parea că Biju nu-l ascultă. Știa el ceva sau mai curând își închipuia că știe cum că Biju al lui nu-i atent.

Precis ca împrăștiatul ăla stă cu receptorul la ureche și îi răspunde cu da și nu în mod aleatoriu la zece secunde, doar așa, să-l enerveze. Ticălos mic. Doar îl aude cum tastează, cum fâșie hârtii, cum țăcăne capsatorul, simte cum astupă microfonul pentru a vorbi cu altcineva.

Dar tocmai când începea cu adevărat să se enerveze, ticălosul îl dezamorsa cu câte o vorbă dulce:

– Mon Biș iubire, stai să ies din birou, că nu pot să te ling în ureche cu toți colegii pe capul meu! Hai să bem împreună o cafea la telefon! Eu mi-am luat de la dozator, tu ai cafea proaspătă sper. Știi că dacă o ții prea mult în filtrul ăla o să te piși pe cur!

Biju și Biș susțineau că își spun totul, sau aproape totul despre ceea ce au făcut, fac sau intenționează. Fiecare îl suspecta pe celalalt că păstrează asul în mânecă, ca trișează ori joacă la cacealma. De obicei amândoi uitau aceste temeri când ajungea față în față. Dar cum majoritatea relației lor era mai mult o chestie de comunicare pană la consumarea iubirii fizice apăreau erori de interpretare.

Biș și Biju își împrumutau speranțele, temerile și pasiunile, își împrumutau calități și defecte, dar niciodată nu făceau schimb de certitudini. Cine poate face un asemenea troc în timpul nostru, în lumea asta, și în mod specific în aceasta țară e un om norocos. România nu este o țară roz nici pentru cei care nu sunt gay.

Fisura

poster_construction1

Mi-au trebuit ani să clădesc armura, mi-au trebuit înfrânări, noduri în gat și lacrimi ucise direct în glandă. Mi-au trebuit zeci de petice de sexperiență sudate cap la cot și pelvis la cap, ca un puzzle, ca o coca de nava cârpită de un sudor slab calificat.

Mi-a trebuit timp ca să fac defalcarea rațională între senzație și emoție, între futaiul sincer și brutal și dragostea parșivă la promoție. Mi-au trebuit atâția ani ca să pricep că dragostea tâmpește și am uitat totul într-o singură noapte dând o muie incompletă la beție.

De ce am rămas două nopți lângă tine? De mahmur, de idiot, de Lache, de mișel. Ca să crăp de pe dinăuntru, când mă consolidasem extern. Ca să îmi aduc aminte că sunt viu și doare.

Nu-i nimic, m-am fisurat nițel. Am să mă retrag înăuntru și am să fac ceea ce nu crezi că pot. Am să tac. Eventual când nu o să mai suporți tăcerea, poți considera că te aștept. În mod sigur o să fiu acolo. Singura ta problemă va fi sa mă găsești în cochilia labirint. Și acum scuză-mă, trebuie să pun afișul:

Nu deranjați, sudez!

foto

 

Doi nebuni, Biş şi Biju

Dacă priveşti lucrurile de la distanţă vezi că Biju gândeşte. Destul de puţin şi numai atunci când este obligat, dar o face. Acum Biju se gândeşte mult la Biş.

Pentru el Biş este un fel de cutie cu surprize. Din fericire pentru curioşi, cele mai multe surprize sunt frumoase şi plăcute. Cele puţine sunt să zicem uimitor de ciudate, iar cele foarte puţine apar neplăcut de şocante. Pentru Biju treburile sunt simple. Biş este singurul zmeu roşu pe o plajă gri, este suporterul stelist rătăcit în galeria lui Dinamo. Este un paratrăznet prost împământat, un electrod pe jumătate consumat, un promotor al violenţei fizice şi verbale.

Cu postura şi figura lui de luptător, Biş sperie muierile şi face bărbaţii să-şi flexeze muşchii. Francheţea lui este adesea considerată provocare pentru că observaţiile emise de el sunt capabile să te îndoaie de şale mai rapid decât un pumn în plexul solar. Depinde de tine dacă mai întâi îl urăşti sau îl iubeşti pentru acest lucru.

Privit din polul luminat, Biş este rezultatul futaiului reuşit dintre Hercule, cubul Rubik şi iepuraşul de Paşti. Pe ultimul s-ar cuveni să-l înlocuim cu Moş Crăciun, dacă asta nu s-ar considera un apropou la vârstă.

La polul întunecat, Biş este curva, şulfa bătrână, ticălosul pervers, micinosul libidinos. Despre partea întunecată a lui Biş domnul Biju are aceeaşi dilemă ca în cazul radiaţiilor gama. Adică ştie teoretic că radiaţiile pot ucide dar din pricina că nu le vede se cam îndoieşte că ar fi reale.

Ca orice om, Biş minte. Raportat la alţii Biju crede că el minte rar, cel mai adesea omiţând ceea ce nu-i convine să spună. Pentru toata lumea pare ca are 45 de ani şi nu face nimic să le strice impresia. Are pielea fina, fără riduri evidente, umerii laţi, fese ferme şi pectorali masivi care-i scuză burta.

O vreme Biju a crezut că ascunderea vârstei este o chestie feminină. Întâmplător a băut câteva beri în compania vecinilor săi de boc, ca o compensaţie oferita acestora pentru lipsa tatălui, adevăratul lor partener de “sticlism”

Lui Biju nu-i păsa de vârsta lor reala, pentru ca el îi percepea oricum ca fiind pensionari. Ciorovăiala lor încrâncenată şi repetarea obsesivă a întrebării “câţi ani aveai şi ce făceai în timpul cutremurului din ”77” l-a amuzat teribil. În drum spre bar, le-a aruncat peste umăr:

– Până se hotărăsc doamnele să declare vârsta la care au avut prima erecţie mă duc să mai comand un rând!

Biju are peste 35 de ani, fizic de şahist şi ochii de un albastru intens, culoare pe care el o detestă. Se pare că are un defect la ochi pentru că tinde să vadă oamenii frumoşi, nobili şi în esenţa lor buni. Nu, Biju nu suferă de sindromul Dawn şi nici de idioţenie; pur şi şimplu a avut noroc! Nu l-a ranit nimeni, nu a avut până acum duşmani înverşunaţi, iar singurul monstru pe care-l ştie îi zâmbeşte heruvimic când se spală dimineaţa pe dinţi din oglinda băii.

Biju nu se gândeşte la bani până nu le simte lipsa. Iar asta se întâmplă suficient de rar ca Biju să uite. Şi cum este un împrăştiat şi un ameţit sadea, uitarea treburilor neplăcute este un mod de viaţă pentru el.

Biju minte şi el, dar nu ca orice om. Are strania capacitate de a reuşi uneori să se mintă chiar şi pe el. Biju crede o bună parte din ceea ce minte. Biju este dupa părerea Oanei, tipul psihologic bipolar. De la exaltarea în care pare că împrăştie lumină prin fiecare por şi se aude din el muzică Budha bar, îl vezi deodată prabuşindu-se în depresie, întuneric, putregai şi suspine a la Sopor aeternum. Dacă te atingi de el în oricare din cele doua extreme, este foarte posibil să te molipseşti, să suferi, sa-l iubeşti şi apoi să-l urăşti.

Biju este factor perturbator pentru oboseala de viaţă a lui Biş, leac pentru dezămăgiri, pentru resemnare, pentru lasă-mă că eşti prea tânăr!

Biş este tăruşul de care leagă Biju bidivii şi baloanele pline de vise şi promişiuni. Este sacul lui de box, limanul de furtună şi destinatarul versurilor pe care poate altfel le-ar dedica cine ştie cărei banale femei ce l-ar umple de noi plozi şi credite. Treabă uşoară pentru că lui Biju îi place să fută. Biju fute bani, timp, femei şi bărbaţi. Biju fute minţi! Biju fute chiar şi când se lasă futut. Şi pentru că nu pune întotdeauna prezervativ, banii, timpul, pizdele, cururile şi mintile futute de el fac aleatoriu şi distrofic diverşi pui.

Biju este bomboana de menta pe care Biş o găseşte când iute, când dulce, când prea tare, când enervant de lipicioasa, dar pe care n-ar lepăda-o decât cu ultima suflare, numai şi numai dacă n-ar mai avea chef să o sugă.

Întreaga lui experienţă de viata îi spune să fuga de nebun, dar nu vrea pentru că nici lui nu-i sunt chiar toţi boii acasă. Nebunul iubeşte un alt nebun. Biş a fost prea multă vreme vacă iar acum se complace în ipostaza de viţel cu perspective de taur chiar cu riscul de a deveni bou. Biş a fost prea multa vreme muls şi de asta în loc de lapte i-a mai rămas ceva fiere pe fundul unui borcan altădată plin de dulceaţă. Când ultimile picături de bunăvoinţă se consumă, omul devine bizon.

Violenţa izbucneşte din Biş cel mai des la volan. Este ca şi cum ai viziona un film cu vârcolaci. Te dedublezi ţi te uiţi la Biju ca la un alter ego. Te urci alături de Biş în maşină pe seară. Motorul porneşte molcom şi deodată răsare luna plină a cărei lumină te teleportează în Need For Speed partea X. Transformarea lui Biş din Bottom Bonom în Speed Demon te prinde nepregătit. Te aştepţi ca bule cu text să-ţi apară din gură ca în benzile desenate.

-Aoleu mamică, ce pula mea caut io aici?! De ce prepuţa mea m-am urcat cu ăsta în maşina?! A, pentru că acest Hulk e iubitul meu când nu e verde şi nu suflă greu, dar acum ce mă fac?

Te uiţi la şoferul iadului şi îţi aduci aminte că-i plin de tije, şuruburi şi plăcuţe din titan; că are ciolanele recuperate din fiarele a două accidente consecutive de maşină. Te întinzi după centura de siguranta. Fatală greseală. Crimă de less majestate pentru regele şoselei să-i arăţi ca nu te simţi în siguranţă alături de el. Încerci timid să-i aduci aminte de ce se cheama scaunul pe care şezi “locul mortului”, dar el trage ochelarii de soare pe nas (afară plouă bacovian) şi bagă în a 6-a (maşina are doar 5 viteze, dar cine mai numără când la cur ai brumă?) la nici 200 de metri de destinaţie. Uiţi că eşti ateu şi dai mărunt din buze:

– Oh Doamne, dacă scap viu şi de data asta, îl conving să vîndă Fordul şi să ia ceva mai leneş. Oare există o marcă doar un pic mai bună ca Trabantul, în care să nu mă simt cascador debutant când conduce el?!

Şi dacă dă de alt vitezoman, atunci să te ţii. Când găseşte alt pretendent la Tron, Biş devine stacojiu, bagă nişte înjurături de ţi se zbate ochiul, dar tu îţi muşti limba şi taci. Scapi câteva picături în chiloţi când îl auzi afirmând nonşalant: nici mort nu te las băh, nici mort…ha, ha, ha! Brusc îl găseşti pe Becali sexy şi pe Vadim tolerant. Gura lui plina de dinţi, se rasfrânge într-un larg zâmbet porţelanat:

– Ce-i Bijou, ţie teamă că beleşti pula?! Lasă puţă că nu mori, nu cu mine, nu astăzi! Azi îl speriem pe dracu. Ah, în morţii mă-tii de bucureştean, să vezi ce te face eu! La dinţi te fac, băi! Mha ha ha!

Ţie ţi se face greaţă, el îşi aduce aminte că are pe undeva un emetiral (made in France desigur). Deschizi torpedoul – plin de prezervative, tragi de oglindă – plină de prezervative; în cutia de plastic dintre banchete – prezervative şi o hartă. O fi harta după care ar trebui să conducă Biş ca să consume toate prezervativele alea?! La al treilea tur de parcare garnisit cu urme de frâne şi carmangerii băgate în născătoarea ocupanţilor pasionaţi de shoping, găsirea unui loc devine o victorie colosală împotriva conjuraţiei imbecililor.

Roţile se opresc şi te dai jos. Picioarele tremură mai tare decât mâinile, dar nu le poţi băga în buzunare. De data asta ai scapat teafăr. Te uiţi la el fericit, adică viu. Biş se uită la tine ca motanul după ce a smântânit oala.

– Lasă Bijucule, că la întoarcere trecem pe la Florans să luăm două butelii defecte şi iţi iau o îngheţată. Da’ ce ai pulică de eşti aşa palid?!