„Pudră” – Învierea ca ratare

„Pudră” – Dora Pavel, Editura Polirom, 2010

„Pudră” este un roman într-o continuă diluare. Marele noroc este că substanța de start are 100% concentrație inițială. Reacția cititorului la el variază în limite mici de la stupoare, la frecatul mâinilor în semn de nerăbdare, pedantă așteptare, ochi dați exasperați peste cap și un „ah” final cuprins între surpriză și ușurare. În același timp „Pudră” este un roman de refuz a căii spectaculare. Pornind de la ideea de start a omului revenit la viață în capela mortuară ne așteptăm la orice în afară de auto analiză și procrastinare.

Vlad Carasiniu (numele merită premiu de originalitate) se trezește în coșciug noaptea în capelă și se întoarce în lumea viilor cu o mare întrebare. What the fuck? Oh nu, scuzați, asta ar fi făcut oricare erou epic în afara lui Carasiniu. El nu poate pur și simplu să meargă acasă să facă un duș ca să scape de mirosul criptei și de pudra machiajului funebru. El nu se simte în stare ca după o discuție cu apropiații să-și facă analize la spital și să ceară anularea certificatului de deces. Să-i deranjezi pe vii cu revenirea ta este pentru eroul nostru o impolitețe.

Nu, Carasiniu se menține țeapăn pe o traiectorie de evitare a coliziunii cu orice posibil cunoscut, rigiditate plauzibilă ținând cont că a fost trei nopți mort, timp suficient să se obișnuiască cu ideea. Cred că atât de tare și-a dorit Dora Pavel să nu calce în capcana vreunui clișeu, că a rămas cu multe idei bune în stare de suspendare. Chiar mă tem să scriu cuvinte cum ar fi comă ori moarte clinică, să nu-i dau apă la moară pentru vreo continuare.

După cele scrise până acum, pare că nu am găsi motive de satisfacție livrească. Ei bine, este greșit să te grăbești cu concluziile.

Aici urmează partea ciudată legată de acest roman. Treptat cititorul Pudrei este dresat, i se face un curs rapid de masochism, o mică spălare pe creier, ori tratament de dezintoxicare.

Deși e posibil să se lase cuprins ba de plictis ba de frustrare la vederea refuzului de a merge către senzaționala, tradiționala confruntare, cititorul o sa găsească alte resurse de plăcere în lectura romanului. Deliciul cărții îl face tocmai Carasiniu, un caracter puternic contrastant. Acțiunile sale nu urmează aproape niciodată precizia și luciditatea cu care raționează. Vlad Carasiniu se gândește la sex dar se mulțumește cu o plăcere manuală, vrea să înceapă o nouă viață dar se afundă în contemplarea trecutului. Este un restaurator de artă pasionat, dar o falsifică grosolan din motive ignobile. Este fizic slab ca o scândură dar joacă rugbi la amatori. Contradicțiile lui Carasiniu îl aduc într-o continuă confruntare cu oameni morți, care miros a moarte, sau au contemplat moartea în față ca și el. Pe timp ce trece devine din ce în ce mai clar că personajul este condamnat la singurătate. Atmosfera romanului variază fin de la gotic la kafkian cu mici căderi în plăcerea perversa a frazelor lungi de o pagină, tipice lui Balzac.

În pleiada de personaje dintre care unele abia crochiate, apare și unul gay. Surprinzătoare nu este apariția ci rolul de mentor al acestuia precum și exhibiționismul ce contrastează cu ocupația sa profund conservatoare. A fi curatorul unui muzeu pare jobul ideal pentru un homosexual discret.

Înțelegeți deci spectaculozitatea scenei pipăielilor nerușinate a acestui caracter cu amantul său în fata asistenței de la o petrecere.

Ceea ce mi se pare și mai simpatic în „Pudră” este prezența primei relatări în literatura românească a unei reacții pozitive a homoerotismului asupra unui personaj heterosexual de facto. Practic Carasiniu se masturbează ca urmare a tensiunii sexuale provocate de erotismul scenei gay de mai sus.

Volumul are o finețe psihologică aparte care surmontează lipsa de credibilitate a unei acțiuni oricum minimale. Este un roman ce propune un erou memorabil pornind de la premiza ratării morții acceptate și asumate de către cei apropiați, pe care prin revenirea ilegală la viață îi poți jigni iremediabil.

fotografie coperta