Cicatrici pe amintiri

N-am fost o floare. N-am apărut dintr-o sămânță aruncată cu mâna sau alungată de vânt pe teren fertil. Am avut mamă, tată, surori, iubite iubiți, lupte, glorie, înfrângere și în ultima vreme foarte multe amintiri.

Nu exista coincidente și nici întâmplare; toate lucrurile ce trebuie să vină, vor veni, năvălind sau punându-ne răbdarea la încercare. Vor veni peste noi tăvălug de plumb sau ușoare ca prima ninsoare. Vor veni peste noi dulci și reci ca prima înghețată sau dureros de tari ca primul picior în ghips și doar de noi depinde cât de repede, cum și când le acceptăm.

În viața mea au existat mereu momente pe care le-am atribuit întâmplării uitând că am conlucrat cu soarta și că uneori, i-am făcut jocul și partea cea mai grea.

Lumea zice ca am fost un copil frumos. Dar cum lumea era compusă din rude și prieteni ai tatei, îi suspectez că m-au mințit cu nerușinare. Poate că am să enumăr argumentele mai târziu. Tot lumea lumea zice că eram un drac împielițat și că pentru unele belele meritam sa fiu jupuit de viu. Dar v-am spus deja că lumea are predispoziție scatofilă. Nimeni nu merită să fie jupuit.

Ani de zile am trăit știind că am un tată, o mamă și o soră. Când a murit tata, partea ascunsă a vieții sale a înviat instantaneu. Era ca o vrajă, ca și cum bătrânul magician ținuse în puterea sa niște stihii ce odată eliberate s-au grăbit sa pătrundă în universul meu, să răvășească ce credeam de neclintit, să-mi ia ce credeam că-mi aparține și să mă lase speriat în fața unei istorii rescrise.

N-am fost o floare și din cauza asta nu m-am așteptat niciodată sa fiu crescut, udat și protejat, ca la maturitate sa fiu gata de a fi rupt de însăși mâna ce m-a semănat. M-am bucurat că n-am fost și nu sunt floare, atunci când am aflat ca am rădăcinile sădite în minciuna.

Am trăit o viață zbătându-mă sa împac spiritul meu bătăios cu adevărata mea sexualitate. Am urât minciuna dar am trăit cu ea, m-am culcat cu ea, m-am învelit în ea. Am împachetat-o în straie curate ca să poată umbla nestingherita prin lumea asta, pentru că altfel n-aveam voie să mă plimb prin ea.

Când a murit tata am început să aflu că aventura este o parte din tumultul familiei, că am întipărită genetic în sânge sămânță aventurii și a dezrădăcinării. Uneori este greu să-ți dai seama cât este divin sau diabolic în tine până nu apare factorul declanșator. Uneori negi că semeni cu genitorii pentru că nu vrei să fie evident ce produs rezultă dintr-un curvar și o curvă.

La înmormântarea tatei am simțit prima dată ce înseamna prea mult. În zbaterea venei de la tâmplă în zvâcnetul celei de la gât am trăit mai multe șocuri consecutive decât cred că o să trăiesc până în clipă ultimă. Încerc sa-mi aduc aminte precis vorbele gândurile ori gesturile făcute atunci. În loc de asta nu-mi amintesc decât o buclă gând/refuz. „O nu, nu se poate, asta nu se întâmplă, nu mie, nu are cum!”

Reacția firească atunci când din nimic în viața îți apar încă o mamă și o soră și vestea că mai ai un frate, sau l-ai avut dar a dispărut. Da, parca era prea mult. Parcă a fost ieri, așa de clar văd lacrimile lor și mâna mea tremurând pe paharul cu suc. Eu tăceam, ele vorbeau, plângea, implorau și blestemau.

Veniseră s[-i reproșeze mortului că nu le-a lăsat ceva prin testament. Cum mortul nu mai putea face nimic, s-au întors către mine. Fără sa mă gândesc prea mult, am întins bratele și le-am primit. Am aflat că am în față pe mama mea biologica și pe sora mea. Aia era mama cu care tata s-a luptat pentru mine pe când aveam doi ani și care credeam eu, a fugit și m-a părăsit. Era o minciună bună. Tata m-a răpit practic de lângă ea, prin această acțiune salvându-mi probabil viața.

Femeia aia străina pe jumătate nebuna care plângea alături de fica ei, îmi era străina. Am realizat ca nu sa o pot simți niciodată ca pe o mama. Mama mea era…a fost alta. Mama mea a murit! De fapt astăzi, amândouă mamele sunt moarte. Mă bucur că nu mi-am petrecut copilăria alături de ce-a apărută târziu.

Am fost un copil vesel si un elev bun, sau așa zice lumea. Tare as vrea să nu fi fost așa. Dacă eram un copil bun, de ce mă bătea cu atâta sălbăticie pedagogul de la Școala Comercială Constanta? Internatul s-a întipărit în sufletul meu ca o hartă hidoasă tatuată pe adolescență, iar partea majoră pentru mizeria asta o poartă Domnul Gelmambet, pedagogul turc care mi-a tăbăcit repetat pielea. Nu mai țin minte măcar un motiv, dacă o fi avut vreunul, dar țin minte cum își musca buzele când ma bătea, iar eu gândeam că buzele lui mari arătau ca pompa de desfundat chiuveta.

Biju tresărea când povesteam despre buzele lui Gelmambet.

– Buzele, erau mai mari ca ale tale, Biș?

– Mai mari, cu mult mai mari, am zis pompă de chiuvetă, nu!?

– Te cred, cu condiția să recunoști că și coaiele le avea mai mari.

Mă uitam în oglinda la cicatricile celui de-al doilea accident. Buzele sfâșiate de cioburile parbrizului căpătaseră un volum vizibil artificial.

– Avea buzele mai mari ca ale mele dar nu la fel de cusute. Despre coaiele nu știu! Mi-am dorit mereu să-i dau un șut așa de puternic în ele, încat să i le fac amigdale.

Biju avea un cult ciudat pentru cicatrici. Zicea că doar pentru cele de pe trupul meu. Ferice de mine că am avut cu ce-i ține mintea ocupată. Sunt plin de cicatrici, cele mai multe sunt însă pe dinăuntru, acolo unde Biju nu le putea pipăi dacă nu le scoteam la lumină.

In seara aia l-am lăsat să atingă una foarte veche și a adormit fericit ținându-mă pe la spate în brațe, cu stângă pusă pavăză peste mult încercata-mi inimă. Tresărea în somn, poate se bătea pentru mine cu ticălosul de Gelmambet.

Biju era lingura sufletului meu. Când eram cu el somnul venea dulce! Mă cuibăream în el și viața îmi era vis fără vârstă. Noapte bună Bij, oriunde ai fi!

Bărbați cu pula mare

A venit clipa adevărului, momentul în care îmi torn cenușă în cap. Am greșit grav față de niște omeni pe care nedrept i-am discriminat! Este vorba de bărbații gay cu pula mare, pe care (aproape) constant i-am respins. Am făcut-o din invidie, gelozie și orgoliu prost disimulate. Uneori chiar am fost îndreptățit, alteori am fost doar beat.

Mi-a fost ușor cu cei care mi-au ridicat pula la fileu, exact atât cât să-i văd dimensiunile prin plasă și mi-a venit mai greu cu cei care în afară de pulă aveau (ghinion) și creier. Azi m-a apucat greața și rușinea de mine când am citit că Lorena Lupu a înființat grupul de Facebook “pule mici și frustrate”, pentru că pe lângă a fi o pulă mică și frustrată, eu sunt gheu și n-am nici Facebook. Autoironia e fix pielea pulii când ești singur, excitat și grav ne-futut. Să ne mai facem un cont, sau nu?

Spuneam că mi-a fost ușor să le dau flit celor care prin definiție erau doar o pulă mare, cu atitudine gen: ia-o acum sau stai la coadă și salivează până te contactez eu. Reacția mea nu neapărat normală, dar viscerală a fost: dă-te în pula mea, aia mică și neapreciată! Mi-a venit greu cu bărbații posesori de organe care au încercat să inițieze o apropiere și pe care din motiv de dimenisune i-am refuzat. Nici măcar nu i-am trimis la coadă să aștepte până mă răzgândesc, ăsta fiind un alt comportament gay la care n-am reușit să ader, adică făcutul listei cu contacte de futut pentru mai târziu, când ăia la îndemâna nu mai răspund. Nu știu care a pierdut mai mult, poate că ei, poate că eu.

Cu alți puloși, foarte puțini, m-am jucat o vreme, m-am lăsat greu, altceva decât lista de așteptare, pentru că le-am spus din start că ei sunt ok și problema sunt eu. Respectivii zic că a meritat să aștepte până s-au răzbunat. Îi cred de vreme ce nu ne datoram nimic nici inainte, nici după. Aici trebuie făcută o paranteză. Numai cei activi sau versatili au avut șansa la răzbunare, pentru că puținele experiențe cu pasivii cu pule mari mi-au lăsat un gust dublu amar. Nu e o pierdere frate, să ai lângă tine un bărbat bine dotat, dar care nu te lasă nici măcar să pui mâna pe obiect?! Nu-i păcat să se lase cu sechele? Nu? Asta e, sunt un versatil defect!

Închei cu un îndemn:

Bărbați cu pula mare, nu abandonați așa ușor dacă bulangiul vizat nu pică la prima abordare. Insistați la anumite intervale, în numele sfintelor sfinctere și a pioaselor coaie goale, până găsește ăla un motiv oarecare să se împiedice! Chiar și nehotărâții se fut uneori. Aveți puțintică răbdare stimabililor, urcați-vă în patul lui Procust să vă lungiți în picioare, dar în nici într-un caz nu vă apucați să tăiați din ea!

Femeia și homofobia – Ho fă, că nu-ți luăm pula de la gura!

Cei mai buni prieteni ai unui gay sunt în general femeile. Nu e o butadă prost formulată, este o realitate testată. Cum nu există pădure fără uscături, tot așa nu există cultură de roșii fără murături. O astfel de murătură aberează împotriva gay-lor cu niște afirmații ușor de demontat fără recurs la educație.

Madam Michele Bachmann, este personajul feminin din bancul cu curva, care văzând un gay mai evident pe stradă, se apucă să îi care poșete în cap acuzându-l:

– Fir-ați ai dracului de poponari, că nu mai poate o femeie cinstită să sugă o pulă de răul vostru!

Detaliat: Michele Bachmann, calmează-te în pula cui vrei tu, că bărbații la care salivăm noi sunt una, cei la care avem succes sunt cu totul alta. Ăia de răspund avansurilor gay, sunt gay sau bi, ceea ce înseamnă că erau deja excluși din targetul tău ce vizează verighetă, bani, statut de întreținută și plozi.

Scurt: ho fă, că nu-ți luăm noi pula de la gură!

Dă-te tu primul!

„Te dai?” „Mă dau, da’ tu te dai?” “Da.” Ok, atunci dă-te tu primul!”

Și se dau pe rând cu curaj până se satură..

Am uitat sa vă zic că discuția de mai sus era între doi puști dotați cu skateboard-uri.

La așa exemplu ai spune că răspunsul tranșant la o întrebare clară atrage după sine o acțiune pe măsură. Așa ar fi logic pe Pământ. Dar eu mă gândeam la lucrurile care se petrec pe o alta planetă.

Pe Planeta Romeo regulile astea nu funcționează. Acolo se răspunde la o întrebare cu zece, se cere altora moca ce tu n-ai oferi nici cu bani și cel mai nostim, se cere respect.

Pe Planeta Romeo lucrurile se întâmplă ca în banc. Doi poponari stau într-o barcă și se ling din priviri prefăcându-se atrași de peisajul din spatele celuilalt.

Deși treaba e clară chiar și pentru o râmă chioară, când primul zice: „Hai să ne dăm la fund!”, celălalt se uită în apă și răspunde:”Dă-te tu primul!”

Și nu se dă nici unul, de frică să nu pice drept curvă.

imagine: ANDO

ACCEPT cap!

Dreptul la replică și respect apare de unde nu te aștepți. Prin urmare vă ofer un guest post de la „dama str8 cu mustaţă”:

Măi copchii, io cică-s naturally born female. Aşa că nu prea aş avea de ce să viu prin vizită aici. Însă mustaţa, hirsutismul primar şi faptul că-mi place să mi se sugă clitul, nu să mi se lingă, mă recomandă a fi pe jumătate gay. Şi cum îmi place şi pula, înseamnă că am ceva în comun şi cu posesorul acestei frumoase bloage roz-movaliu.

De ani de zile mă amuză eforturile ACCEPT-ului. Mi s-a părut permanent că eforturile lor sunt inutile, fiindcă în afară de câteva babe comuniste de ambele sexe şi câţiva bărboşi care se umezesc prin părţile esenţiale când aud de numele Căpitanului, slăvit fie el în veac, nu îi pasă cu adevărat nimănui ce face fiecare cu genitalele lui şi cu extremităţile tractului digestiv.

Că se joacă de-a fluturatul capei cur-cubeice doar ca să se dea loviţi în haripă că-s neacceptaţi de societate.

De duminică până azi, mi s-a schimbat radical optica şi respectul meu pentru băieţii şi fetele alea a urcat până mai sus de vârful Everestului.

Veneam eu agale în maşina familionului cu maică-mea şi tata de la ţară. Discuţia din momentul respectiv se referea la animăluţele de casă. Şi cum stăteam eu pe curul personal şi admiram câmpurile cultivate ale patriei, gura mea se trezeşte că e timpul să ia iniţiativa şi să vorbească fără acceptul creierului. Aşa că mă aud afirmând că îmi doresc enorm un şarpe. (Acum ca să fiu sinceră, mamba verde este visul ofidian al vieţii mele dar îmi dau seama că pe moment iese din discuţie din vreo 50 de motive.) Mă refeream la un nenorocit de şarpe de câmp, poate un şarpe de casă, ceva care să nu depăşească 50-60 cm. Neveninos. Nepericulos. E singurul gen de animal pe care mi-l pot permite pe moment: are nevoie de mâncare la câteva zile, nu are nevoie să fie plimbat sau să-i fie schimbată litiera, nu o ia razna dacă nu e scărpinat între urechi. Dacă vreau să-l iau în mână să-l mângâi, trebuie să fiu atentă că are şi dinţişori, dacă vreau să-l admir, e ok, dacă intru în vreuna dintre perioadele mele de black out nu-i bai, că-l doale-n cul pe piton de culoalea blăniţei iepulaşului. Iar dacă-mi dau seama că nu e ok cu el în domiciliul conjugal, n-am de făcut decât să îi dau drumul iar în natură. NU mă refeream la nicio specie protejată de lege sau pe lista animalelor aproape de extincţie.

Cred că era mai bine dacă ziceam că vreau să mă droghez. Sau să sar în cap de pe clădirea parlamentului. În 5 min doamna maică-mea s-a ambalat de parcă declarasem că vreau să îmi fac pe balcon un câmp înmiresmat de Cerbera odollam ( „Copacul sinuciderilor”).

– E anormal să-ţi doreşti aşa ceva. Nu e normal, nu eşti normală la cap să vrei aşa ceva. Cum să îţi doreşti un şarpe. N-am auzit de nimeni care să-şi dorească vreun şarpe. Cum să faci aşa ceva?

Şi a ţinut-o aşa vreo 10 minute, ambalându-se exponenţial de parcă ceea ce-mi doream era vecin cu păcatele capitale. Apoteoza a fost când m-a anunţat că am de ales între şarpe şi a rupe definitiv relaţiile cu ei.

Oare cum s-ar fi manifestat dacă i-aş fi spus, ”mamă-s lesbi”? Ascuţea toporul?

Mândria gay și altele nefondate asemeni ei

„Ei spun ca dacă ești bisexual, ești confuz. Dacă ești gay, e un păcat. Dacă ești slab ești pe droguri. Dacă ești gras, arăți urât. Dacă ești îmbrăcat elegant, ești încrezut. Dacă te îmbraci confortabil ești un nătâng. Dacă spui ce ai în minte, ești un ticălos. Dacă nu spui nimic, ești nepoliticos. Dacă te porți frumos cu străinii, ești fals. Dacă plângi, ești o regină a dramei. Dacă ai prieteni de sex masculin, ești o curvă. Dacă ai prieteni de sex feminin, ești un curvar. Nu se poate face nimic fără a fi etichetat. Trăim într-o societate în care oamenii nu pot supraviețui dacă nu judecă persoana de lângă ei… Dacă ești mândru de ceea ce ești și nu dai doi căcați pe ce zice lumea…”

Am încheiat traducerea citatului „motivațional” de mai sus înaintea clasicului „share”. O să-l găsiți în engleză peste tot pe bloguri, Twitter, FB și G+. Poate vreți să reflectați puțin înainte să-l dați mai departe pentru că nu știți de unde provine și în ce conjunctură a fost creat. Poate că cei doi căcați de la sfârșit put suficient ca să nu fie nevoie să-i împărțiți cu ceilalți, doar pentru că „Ei spun”.

Dar cine pula mea sunt „ei”? Hai să facem o listă. Ia te uita, “Ei” sunt părintii, frații, vecinii și colegii tai! Și după ce facem lista asta ce facem, ne căcam cu stropi pe ei, pentru ca au opinii diferite de ale noastre, ne căcăm pe ei, pentru ca noi suntem mai cu moț pentru că suntem alteri?!

Acum îmi este clar că suntem condamnați ca specie. Lucrul ăsta a fost marcat în istoria omenirii în momentul inventării conceptului “Ceilalți”

Nu e nici o scofală să fii altfel, nici un motiv de mândrie prostească. Ce față va face un necunoscut când o să întinzi mâna și în loc de Gheorghe, instalatorul te recomanzi Gigy, gay, 175/70, ochi albaștri și pula crestată? Ce altceva mai ești în afară de gay? Ce contează mai mult, că ești un instalator bun sau că sugi pula și te fuți in cur? Dacă prima, las-o așa până devii un Richi Martin sau Elton John al instalatorilor, să-ți permiți să pierzi clienții homofobi.

A ieși în față și ați striga unicitatea este calea ce-a mai sigura de a atrage atenția celorlați „mândri” care se unesc într-o masă. Știți ce fac masele când se strâng în jurul unuia? Păi depinde de decor, epocă și conjunctură. Într-un film porno, evident mulțimea o să-l facă poștă, în poveștile biblice sau istorice îl urmează ca rege sau îl bat cu pietre.

Ești gata să riști? Ieși în față!

Sexul gay – Aprig deznodat

Vă întâlniți în stradă, și urcați în lift privindu-vă unul altuia buzele. Plini de nerăbdare. Ajungeți în cameră sărutându-vă, mușcându-vă sălbatic gâturile ca doi armăsari în călduri.

Vă ajutați unul pe altul în timp ce vă dezbrăcați,  cu gesturi febrile. Vă scoateți hainele, le mirosiți, le folosiți drept frânghii și căluș. Mirosul e înnebunitor. Parfum de trup, gust de amor nebun, aromă de crupă rotundă și  bărbăție naturală. Răsuflările adie  în brize răcoroase pe epidermele perlate de rouă

Vă ajutați unul pe altul, umezind cu salivă organe ce alunecă în cuiburi, susținând cu brațe ferme coloane cambrate, ridicând picioare cu mâini, țintuind trupul cu trup. Vă sincronizați, faceți schimb de ambre, sunteți unul.

Ejacularea vă rupe în două.  Mirosul devine duhoare de transpirație, curul nu mai are gust de cur ci de căcat și pula arată arată ca un pește eșuat. Fluidele redevin pișat, flegmă, spermă rece întinsă pe pielea iritată. Pe podea zac chiloți murdari, șosete împuțite și tricouri pătate de sudoare. Brusc respirația celuilalt te scârbește ca o halena fetidă venita din stomacul unui mort.

Vrei acasă. La naiba, ești acasă, dă-l afară pe celălalt. Ne mai vedem da, da, du-te, vorbim. Se duce, rămâi, sau pleci și rămâne el. Singur.

După ce ești futut nu te mai ajută nimeni! E ceva genetic. Poate pentru că ești pateticul personaj al unui banc, sau pentru că ești bărbat și la bărbați starea normală este ce-a de celibat.

Dușmani

Online, dușmanii dușmanilor mei sunt hateri.

Pentru că haterul e prietenul meu, zise Zoso, măsurând traficul, filozofic…

Novice fiind, tind să-l cred. Ce nașpa că n-am prietenă! Stai, nici Zoso n-are!

Mujetare de luni

Un prost aruncă o pulă în baltă și zece înțelepți din cur se chinuie să i-o scoată.

Gabardin

În WC-ul gării era curat și pustiu. Curat e adevărat, dar nu pustiu. Cât timp mi-am brutalizat fermoarul și mi-am scos-o afara cu febrilitatea omului beat, am pierdut atenția periferica. În timp ce-mi goleam vezica de ultimele două beri mi-am dat seama că nu sunt singur. Doi tipi cu aspect de aurolaci mă flancau rezemați de pisoarele vecine.

Unul dintre ei a zis:

– Ceva bani șefu? Ai chef să dai o muie?

Era un fel de amenințare în vocea lui pe care ași fi știut cum să o tratez treaz. Am răsucit capul de la unul la altul amețit. Atunci am citit pe fața murdară a celui din dreapta surpriza.

– Șterge-o, i-a zis el peste mine celuilalt! Vagabondul s-a executat dispărând fantomatic în mirosul de cloramina și lumină de neon. De parcă n-ar fi existat. Cât sunt de beat, mi-am spus încheindu-mă la prohab!

– Te cunosc a zis cel rămas, în timp ce eu mă bălăngăneam nesigur către chiuveta. Ne știm.

– Ne știm, am întrebat eu rece? De unde, am căutat împreuna în tomberoane, ne-am pișat ținându-ne de mână? Apa a țâșnit din robinetul ruginit surprinzător de puternic. Mă pișasem fără să scap un strop pe pantaloni dar acum eram ud de la pulpe până în creștet. Aplecându-mă după șervețelele din geanta, ochelarii de soare mi-au căzut pe gresie și s-au spart. Ray Ban – China, căcat. Aurolacul continua să bolborosească ceva despre ani, prietenie și jocuri.

– Tu nu vorbeai urât. Ai lucrat la sala de jocuri așa-i?

M-am uitat mai atent la el fără să am vreo o revelație. Un pusti blond spălăcit, jigărit. Posibil frumos. Vârsta reala, imposibil de ghicit sub cutele feței accentuate de jeg. Poate 18 poate 28…

– Eu sunt ăla pe care îl lăsai la aparate fără bani. Îmi dădeai sandviciurile tale și mă trimiteai după țigări când nu puteai pleca.

– N… nu-mi aduc aminte, sunt beat.

– La cat ai tren?

– Târziu, n-am am ceas, telefonul s-a descarcat…

– Hai să-ți iau o cafea

M-am târât după el fără măcar să realizez că un cerșetor, posibil hoț sau chiar bandit, întâlnit în WC-ul public mă invita la cafea.

– Domnu, v-am zis că face un leu, a strigat casiera după mine!

– Tanți, e pă socoteala mea a zis aurolacul în timp ce mie mi se făcea o gaură negra în cap. Strângeam laptopul la piept dar mă risipeam.

Scena imediat următoare trezirii mi s-a părut din alta piesă. Revelație, revelație, mi se plimba cuvântul prin mintea intoxicată. Apoi am deschis cu greu ochii.

Stăteam în chiloți într-un fotoliu jupuit așezat în fata unui televizor uriaș. Unul stereo, extraordinar de vechi.

– Ai dormit, da nu destul sa îți iasă beutura din cap. Țiganul care îmi spunea asta din patul de două persoane aflat alăturea, părea cunoscut. Sigur l-am mai văzut undeva. Mi-a cerut bani, într-un wc?

Am vrut să săr în picioare dar nu mi-a reușit decât un fel de plecăciune penibila.

– Ho șefu, șezi lin! @#$%&… vine imediat. S-a dus sa facă rost de cafea mâncare și băutură.

– Ah capu meu! Unde… unde sunt?

– La noi în ascunziș șefu, stai calm că nu te mănâncă nimeni.

– Trenul, trebuie sa prind trenul!

– A plecat de-o ora. Nu-i bai, ceri banii pă bilet sau îți bagi pula în ei, că ai destui să ajungi acasă.

– De unde știi?

– Gabardin te-a dezbrăcat, eu te-am buzunărit,

– Gabardin, ai zis? Absolut grotesc, informația referitoare la despuierea și golitul buzunarelor de către mâini străine nu m-a panicat. Mintea rumega numele ăla. Gabardin?

– Aha, îl știi?

– Da, am zis eu conștientizând adevărul. Îl știu, adică îl știam pe Gabardin când era mic.

– Uite colo pe televizor portofelu și telefonu. Lângă e laptopul. E parolat? Doar m-am uitat. Mă omoară dacă-i zici că am luat ceva.

– Și, ai luat?

– Să mă ia mama la ea de ți-am luat vreun leu, mă jur pă ochii ei că ie moartă! Să-mi moară ce-am pă casă de mint!

– Bine, bine, da’ atunci de ce m-ai mai buzunărit?

– Erai ud, am pus pantalonii și haina să să usuce. Ești boier tătică!

– Boier pe naiba, e făcut la APACA. Rahat, mi-e greață îmi vine să vomit, unde-i buda?!

– N-avem. Respiră pă gură, trage aer adânc, adânc!

– Aaa… e mai bine, tu de unde știi?

– De la aurolac îmi venea des să decartez, acu nu mai trag. Nu mă lasă Gabardin, da nici aurolacu nu mai e ce-a fost odată.

– Mie somn.

– Dormi șefu, dormi, ca te trezește el când vine. Și io pic de somn, da mi-a zis sa am grija de tine.

– Dormi tu, eu aștept să vină.

Când a venit picoteam. Deschiderea ușii am simțit-o printr-un curent de aer cald cu miros statut, ciudat cunoscut.

– Ești treaz, a constatat silueta în dreptul televizorului. Vorbea în șoaptă dar limpede. Vrei să pun de cafea, mănânci parizer cu pâine? Apă?

– Apă da. Nu mi-e foame, nu vreau cafea. Am luat sticla și am băut apa în neștire.

– Ți-aduci aminte de mine, a zis el așezându-se obosit pe marginea patului?

– Da.

– Acu‘ chiar mă bucur. Ce ții minte?

– Că nu mi-ai cerut niciodată nimic.

– Pai n-a fost nevoie, mi-ai dat fără să cer.

– Ce căcat ți-am dat, niște covrigi, sandviciuri, țigări la bucata și jocuri moca? O geacă veche de blugi și un briceag, ce ți-am mai dat?

– Atât ții tu minte. Eu țin minte cum mă apărai de golani, cum aveai încredere să mă duc la șefu’ cu banii. Îmi aduc aminte fața, glumele și vorbele tale. Când alții zbierau, marș bă în pizda mă-ti, cu scuipați și pălmi după ceafă, tu mă băteai pe spate și mă scărpinai în creștet. Ziceai că sunt blondul sulii, da o ziceai cu drag. Ziceai bă păpădie, nu ziceai păduchiosu-le. Jucam la dublu la aparat. Cum nu mi-ai dat nimic, ești prost? De când te-am văzut am știut că-s cu bărbații. Nu ăia care m-a luat cu japca sau care m-a plătit. Din ăia putini care a fost buni cu mine niciunu nu semăna cu tine. Mi-a plăcut de ei da nu i-am iubit. Mereu mi-am amintit cum nu vroiai decât un pachet de țigări de la colț pentru care mă așteptai în prag și râdeai că fug ca prostea. Fugeam la tine și-mi puneai prima țigare după ureche, aia care boii zice ca nu se da, ca e norocu. Și pe ultima la fel – femeia din pulă – dacă vedeai că-mi arde buza. Ți se rupea de ce se zice. Pentru tine erau țigări, pentru mine semne. Mă juram să nu le fumez da’ nu puteam că eram slab. Mâncam jumătatea de sandvici din care tu mușcaseși frățește cu gând că te pup. Tu nu știai. Și de știai tot degeaba. În ochii tai eram un puști cordit. Te-am cautat ani de zile, da’ te mutaseși din oraș. Făceai școală. Doamne câtă ;coală poate face un om, să se facă ăla de așteaptă din copil bărbat? Ce ți-a trebuit, că la jocuri erai fericit? Când te-ai întors nu mai m-ai cunoscut. Ți-am ținut calea degeaba. M-am lăsat păgubaș. Până aseară. Știi măcar cât m-am gândit la tine, știi?

– Știu Gabardine, știu. Acum știu, adică bănuiesc ce ți-ai închipuit. Crezi că e mare scofală să fii generos când îți permiți? Nu e. Ți-am dat resturi. Eram fericit în prostia mea. Acum am altă viata, slujbă, rate la bănci și facturi de plătit. Și mai știi ce? Ce-a fost a trecut, nici n-a fost decât în capul tău de copil blond. Se zice „m-ai mai cunoscut”, auzi? N-am chef de gramatică cu borfașii la ora asta! Apropo, vezi că tovarășu tău m-a buzunărit!

– Și io tot resturi ți-am adus, tot ce am e resturi, asta însemna ca pot să-ți dau totul. Lu’ Vili îi rup capu dacă ți-a furat ceva coiță! Tu acu dormi, mâine fă-ți inventarul și dă el înapoi și ce n-a luat, pizda mă-si de aurolac! Mă culc acu’, că sunt rupt în gură de somn. Noapte bună dragu’ meu!

Am tăcut deși orgoliul urla că nu sunt mini-testiculul favorit al unui nespălat. Că sunt, în pula mea, o persoană normală, nu boschet bulangiu. Că pot scuipa pe zeci ca el din mers în timp ce cu dreapta scriu un mail la clienți importanți și cu stânga un sms la deruta. Dar în loc să-i spun toate astea am adormit mort de beat.

A doua trezire a fost mai rea ca ce-a de dinainte. Eram mahmur dar conștient. Rațiunea îmi spunea ca ceva nu e în regula, că nu trebuie să fiu acolo, deși nu simțeam nici un pericol.

Imediat ce mi s-au obișnuit ochii m-am uitat în jur. În pat, sub cuverturile rupte, două mogâldețe dormeau îmbrățișate. Televizorul oferea singura lumina sărăcăcioasa și suportul propriei mele identități. Pe ecranul încețoșat rula în reluare un serial longeviv. Ma uitam la cei din pat oscilând între a le da cu televizor în cap și a mai pune o pătura peste ei să nu le fie frig. Ca să nu aleg m-am îmbrăcat în liniște, mi-am luat telefonul, portofelul și geanta, apoi pe bâjbâite, cu teamă și greață, am deschis ușa și am ieșit. În subsol era mai întuneric decât în cameră. Știam că e un subsol după mirosul de canalizare și umezeala din aer.

Cu mâna stângă pe perete am mers un timp ce mi s-a părut infinit până am dat de o scara. Sus, după un chenar de lumina se desena o altă ușa. Cele 16 trepte numărate m-au condus afară. Am ieșit din blocul gri undeva la stradă. Soarele strălucitor al dimineții fără vârstă alunga orice spaima. M-am așezat lângă zid ca sa-i simt căldura. Îmi lipseau ochelarii. Lumea trecea pe lângă mine nepăsătoare. Sunt sigur ca arătam groaznic așa palid, cu ochii roșii încadrați de cearcăne vineții, cu parul îmbâcsit și hainele ude și mototolite. Aveam niște haine decente și o geanta cu laptop, chiar dacă erau murdare, dar nimeni nu-mi dădea atenție cum stăteam acolo lângă zid. Goneau pe lângă mine ca și cum ar fi fost o turmă de cerbi speriați de un incendiu venit din direcții opuse, în vreme ce mie timpul mi se părea suspendat. E oare prea devreme să mă duc la birou, sau prea târziu?

– Bună ziua am îndrăznit timid, știți cumva cât este ceasul? Domnule, doamnă, vă rog, cât este ora? Nimic, nici o reacție! Ca și cum n-aș fi existat, treceau pe lângă mine fluxuri de roboți spălați, parfumați, perfect acordați la un ritm pe care în mod ciudat eu nu-l mai simțeam. Îl pierdusem. Mai pierdusem bricheta, pachetul de țigări, uitate probabil prin ultima bodega și chitanța de la bancomat. Cați bani am scos și am spart ieri? Am scos portofelul și am numărat. După un exercițiu de memorie am constatat ca lipseau fix cinci lei din trei sute șase lei. În afara bancnotelor mari îmi rămăsese leul ăla ramolit.

Am așezat bancnota mototolită lângă mine privind cum încerca să o fure curentul iscat de pași. Lângă ea a poposit o moneda cincizeci de bani aruncată de un trecător. Am încercat să spun ceva celui ce dăduse semn că exist, dar deja dispăruse în mulțime. De unde acestă viteză, cine impune această grabă? M-am uitat la buletin și la cărțile de vizita. Cei din subsol știau totul despre mine, cine sunt unde locuiesc ce titulatura am și unde lucrez. Eu știam doar unde sunt ei în acel moment. Oare trebuie sa fii mahmur sau muribund ca să pricepi că Pământul se poate învârti și fără unii dintre noi?

Atunci am făcut ceva total împotriva firii mele. Am mers la primul magazin și fix cu un leu cincizeci am cumpărat o bricheta. Apoi m-am întors hotărât în subsol. Am aprins bricheta dar mi-am dat seama ca alesesem prost, una fără lanterna cu led. În jur erau zeci de boxe cu ușile la fel de întunecate. Lumina flăcării mai mult mă orbea. Am stins bricheta și pipăind cu mâna dreaptă am urmat zidul prin întuneric până la dreptunghiul pâlpâitor, înapoi în camera cu fotoliu jupuit, pat matrimonial și televizor. M-am mișcat către ei șovăind, anticipând momentul. Momentul în care nu o sa mai pot da înapoi, momentul în care educația mea se va termina, momentul în care umanismul meu avea să se facă scrum. M-am apropiat de pat și am aprins bricheta. Gabardin dormea senin, blond și murdar ca un heruvim căzut din rai într-o balta de noroi, Celălalt era tuciuriu de la natura ca un ceaun lucios expulzat din iad. Am înghițit în sec, am apropiat bricheta de pat și… am spus încet:

– Vili, te superi dacă te rog să te muți în fotoliu?

Silueta negricioasă s-a ridicat fără o vorba și s-a refugiat în fotoliu cu o zdreanță înfășurată pe trup. Televizorul s-a stins, am stins și eu bricheta, m-am dezbrăcat și m-am băgat ușurel lângă omul rămas pat. Instinctiv mi-a făcut loc. Sub păturile găurite stăteau în așteptare un suflet cald și o epavă socială. Nimeni nu făcea nimic. Universul era în așteptare. Am acceptat asta pregătindu-mă să adorm pentru a treia oară în ultimele 24 de ore, de data asta senin, împăcat. Înainte să mă ia Gabardin în brațe am avut parte de o revelație tâmpită. Mult ceruta revelație era o explicație.

Așa dispar unii oamenii. Într-o zi se hotărăsc sau sunt nevoiți să se ascundă de ochii obișnuiți cu normalul. Nu fac nimic spectaculos, doar coboară sub pragul sensibilității tale de mașină conformată social. Pentru tine e ca și cum ar fi murit sau n-ar fi existat niciodată, dar ei continuă să fie acolo undeva, în afara percepției, altfel, întunecați. Ca și cum cineva le-a șters numele din realitatea aparentă. Din când în când roboței curioși cu aparate de filmat fac despre ei reportaje fenomenale. Apoi roboțeii uită, pentru că nu pot simula viața purtând la ochi un aparat de filmat întunericul.

Simțind deja atingerea binecuvântată a somnului mi-am adus aminte o idee din filmul Fight Club. ”Nu ești cu adevărat liber decât când ai pierdut tot ce ai”

Un căcat de filozofie anarhistă. Nu nu poți pierde ce n-ai avut. E suficient doar să desprinzi centura și să-ți dai drumul. Ceea ce am și făcut puțin mai târziu cu Gabardin. Aia chiar a fost o străfulgerare. Și n-am avut nevoie de brichetă niciunul.