Gabardin

În WC-ul gării era curat și pustiu. Curat e adevărat, dar nu pustiu. Cât timp mi-am brutalizat fermoarul și mi-am scos-o afara cu febrilitatea omului beat, am pierdut atenția periferica. În timp ce-mi goleam vezica de ultimele două beri mi-am dat seama că nu sunt singur. Doi tipi cu aspect de aurolaci mă flancau rezemați de pisoarele vecine.

Unul dintre ei a zis:

– Ceva bani șefu? Ai chef să dai o muie?

Era un fel de amenințare în vocea lui pe care ași fi știut cum să o tratez treaz. Am răsucit capul de la unul la altul amețit. Atunci am citit pe fața murdară a celui din dreapta surpriza.

– Șterge-o, i-a zis el peste mine celuilalt! Vagabondul s-a executat dispărând fantomatic în mirosul de cloramina și lumină de neon. De parcă n-ar fi existat. Cât sunt de beat, mi-am spus încheindu-mă la prohab!

– Te cunosc a zis cel rămas, în timp ce eu mă bălăngăneam nesigur către chiuveta. Ne știm.

– Ne știm, am întrebat eu rece? De unde, am căutat împreuna în tomberoane, ne-am pișat ținându-ne de mână? Apa a țâșnit din robinetul ruginit surprinzător de puternic. Mă pișasem fără să scap un strop pe pantaloni dar acum eram ud de la pulpe până în creștet. Aplecându-mă după șervețelele din geanta, ochelarii de soare mi-au căzut pe gresie și s-au spart. Ray Ban – China, căcat. Aurolacul continua să bolborosească ceva despre ani, prietenie și jocuri.

– Tu nu vorbeai urât. Ai lucrat la sala de jocuri așa-i?

M-am uitat mai atent la el fără să am vreo o revelație. Un pusti blond spălăcit, jigărit. Posibil frumos. Vârsta reala, imposibil de ghicit sub cutele feței accentuate de jeg. Poate 18 poate 28…

– Eu sunt ăla pe care îl lăsai la aparate fără bani. Îmi dădeai sandviciurile tale și mă trimiteai după țigări când nu puteai pleca.

– N… nu-mi aduc aminte, sunt beat.

– La cat ai tren?

– Târziu, n-am am ceas, telefonul s-a descarcat…

– Hai să-ți iau o cafea

M-am târât după el fără măcar să realizez că un cerșetor, posibil hoț sau chiar bandit, întâlnit în WC-ul public mă invita la cafea.

– Domnu, v-am zis că face un leu, a strigat casiera după mine!

– Tanți, e pă socoteala mea a zis aurolacul în timp ce mie mi se făcea o gaură negra în cap. Strângeam laptopul la piept dar mă risipeam.

Scena imediat următoare trezirii mi s-a părut din alta piesă. Revelație, revelație, mi se plimba cuvântul prin mintea intoxicată. Apoi am deschis cu greu ochii.

Stăteam în chiloți într-un fotoliu jupuit așezat în fata unui televizor uriaș. Unul stereo, extraordinar de vechi.

– Ai dormit, da nu destul sa îți iasă beutura din cap. Țiganul care îmi spunea asta din patul de două persoane aflat alăturea, părea cunoscut. Sigur l-am mai văzut undeva. Mi-a cerut bani, într-un wc?

Am vrut să săr în picioare dar nu mi-a reușit decât un fel de plecăciune penibila.

– Ho șefu, șezi lin! @#$%&… vine imediat. S-a dus sa facă rost de cafea mâncare și băutură.

– Ah capu meu! Unde… unde sunt?

– La noi în ascunziș șefu, stai calm că nu te mănâncă nimeni.

– Trenul, trebuie sa prind trenul!

– A plecat de-o ora. Nu-i bai, ceri banii pă bilet sau îți bagi pula în ei, că ai destui să ajungi acasă.

– De unde știi?

– Gabardin te-a dezbrăcat, eu te-am buzunărit,

– Gabardin, ai zis? Absolut grotesc, informația referitoare la despuierea și golitul buzunarelor de către mâini străine nu m-a panicat. Mintea rumega numele ăla. Gabardin?

– Aha, îl știi?

– Da, am zis eu conștientizând adevărul. Îl știu, adică îl știam pe Gabardin când era mic.

– Uite colo pe televizor portofelu și telefonu. Lângă e laptopul. E parolat? Doar m-am uitat. Mă omoară dacă-i zici că am luat ceva.

– Și, ai luat?

– Să mă ia mama la ea de ți-am luat vreun leu, mă jur pă ochii ei că ie moartă! Să-mi moară ce-am pă casă de mint!

– Bine, bine, da’ atunci de ce m-ai mai buzunărit?

– Erai ud, am pus pantalonii și haina să să usuce. Ești boier tătică!

– Boier pe naiba, e făcut la APACA. Rahat, mi-e greață îmi vine să vomit, unde-i buda?!

– N-avem. Respiră pă gură, trage aer adânc, adânc!

– Aaa… e mai bine, tu de unde știi?

– De la aurolac îmi venea des să decartez, acu nu mai trag. Nu mă lasă Gabardin, da nici aurolacu nu mai e ce-a fost odată.

– Mie somn.

– Dormi șefu, dormi, ca te trezește el când vine. Și io pic de somn, da mi-a zis sa am grija de tine.

– Dormi tu, eu aștept să vină.

Când a venit picoteam. Deschiderea ușii am simțit-o printr-un curent de aer cald cu miros statut, ciudat cunoscut.

– Ești treaz, a constatat silueta în dreptul televizorului. Vorbea în șoaptă dar limpede. Vrei să pun de cafea, mănânci parizer cu pâine? Apă?

– Apă da. Nu mi-e foame, nu vreau cafea. Am luat sticla și am băut apa în neștire.

– Ți-aduci aminte de mine, a zis el așezându-se obosit pe marginea patului?

– Da.

– Acu‘ chiar mă bucur. Ce ții minte?

– Că nu mi-ai cerut niciodată nimic.

– Pai n-a fost nevoie, mi-ai dat fără să cer.

– Ce căcat ți-am dat, niște covrigi, sandviciuri, țigări la bucata și jocuri moca? O geacă veche de blugi și un briceag, ce ți-am mai dat?

– Atât ții tu minte. Eu țin minte cum mă apărai de golani, cum aveai încredere să mă duc la șefu’ cu banii. Îmi aduc aminte fața, glumele și vorbele tale. Când alții zbierau, marș bă în pizda mă-ti, cu scuipați și pălmi după ceafă, tu mă băteai pe spate și mă scărpinai în creștet. Ziceai că sunt blondul sulii, da o ziceai cu drag. Ziceai bă păpădie, nu ziceai păduchiosu-le. Jucam la dublu la aparat. Cum nu mi-ai dat nimic, ești prost? De când te-am văzut am știut că-s cu bărbații. Nu ăia care m-a luat cu japca sau care m-a plătit. Din ăia putini care a fost buni cu mine niciunu nu semăna cu tine. Mi-a plăcut de ei da nu i-am iubit. Mereu mi-am amintit cum nu vroiai decât un pachet de țigări de la colț pentru care mă așteptai în prag și râdeai că fug ca prostea. Fugeam la tine și-mi puneai prima țigare după ureche, aia care boii zice ca nu se da, ca e norocu. Și pe ultima la fel – femeia din pulă – dacă vedeai că-mi arde buza. Ți se rupea de ce se zice. Pentru tine erau țigări, pentru mine semne. Mă juram să nu le fumez da’ nu puteam că eram slab. Mâncam jumătatea de sandvici din care tu mușcaseși frățește cu gând că te pup. Tu nu știai. Și de știai tot degeaba. În ochii tai eram un puști cordit. Te-am cautat ani de zile, da’ te mutaseși din oraș. Făceai școală. Doamne câtă ;coală poate face un om, să se facă ăla de așteaptă din copil bărbat? Ce ți-a trebuit, că la jocuri erai fericit? Când te-ai întors nu mai m-ai cunoscut. Ți-am ținut calea degeaba. M-am lăsat păgubaș. Până aseară. Știi măcar cât m-am gândit la tine, știi?

– Știu Gabardine, știu. Acum știu, adică bănuiesc ce ți-ai închipuit. Crezi că e mare scofală să fii generos când îți permiți? Nu e. Ți-am dat resturi. Eram fericit în prostia mea. Acum am altă viata, slujbă, rate la bănci și facturi de plătit. Și mai știi ce? Ce-a fost a trecut, nici n-a fost decât în capul tău de copil blond. Se zice „m-ai mai cunoscut”, auzi? N-am chef de gramatică cu borfașii la ora asta! Apropo, vezi că tovarășu tău m-a buzunărit!

– Și io tot resturi ți-am adus, tot ce am e resturi, asta însemna ca pot să-ți dau totul. Lu’ Vili îi rup capu dacă ți-a furat ceva coiță! Tu acu dormi, mâine fă-ți inventarul și dă el înapoi și ce n-a luat, pizda mă-si de aurolac! Mă culc acu’, că sunt rupt în gură de somn. Noapte bună dragu’ meu!

Am tăcut deși orgoliul urla că nu sunt mini-testiculul favorit al unui nespălat. Că sunt, în pula mea, o persoană normală, nu boschet bulangiu. Că pot scuipa pe zeci ca el din mers în timp ce cu dreapta scriu un mail la clienți importanți și cu stânga un sms la deruta. Dar în loc să-i spun toate astea am adormit mort de beat.

A doua trezire a fost mai rea ca ce-a de dinainte. Eram mahmur dar conștient. Rațiunea îmi spunea ca ceva nu e în regula, că nu trebuie să fiu acolo, deși nu simțeam nici un pericol.

Imediat ce mi s-au obișnuit ochii m-am uitat în jur. În pat, sub cuverturile rupte, două mogâldețe dormeau îmbrățișate. Televizorul oferea singura lumina sărăcăcioasa și suportul propriei mele identități. Pe ecranul încețoșat rula în reluare un serial longeviv. Ma uitam la cei din pat oscilând între a le da cu televizor în cap și a mai pune o pătura peste ei să nu le fie frig. Ca să nu aleg m-am îmbrăcat în liniște, mi-am luat telefonul, portofelul și geanta, apoi pe bâjbâite, cu teamă și greață, am deschis ușa și am ieșit. În subsol era mai întuneric decât în cameră. Știam că e un subsol după mirosul de canalizare și umezeala din aer.

Cu mâna stângă pe perete am mers un timp ce mi s-a părut infinit până am dat de o scara. Sus, după un chenar de lumina se desena o altă ușa. Cele 16 trepte numărate m-au condus afară. Am ieșit din blocul gri undeva la stradă. Soarele strălucitor al dimineții fără vârstă alunga orice spaima. M-am așezat lângă zid ca sa-i simt căldura. Îmi lipseau ochelarii. Lumea trecea pe lângă mine nepăsătoare. Sunt sigur ca arătam groaznic așa palid, cu ochii roșii încadrați de cearcăne vineții, cu parul îmbâcsit și hainele ude și mototolite. Aveam niște haine decente și o geanta cu laptop, chiar dacă erau murdare, dar nimeni nu-mi dădea atenție cum stăteam acolo lângă zid. Goneau pe lângă mine ca și cum ar fi fost o turmă de cerbi speriați de un incendiu venit din direcții opuse, în vreme ce mie timpul mi se părea suspendat. E oare prea devreme să mă duc la birou, sau prea târziu?

– Bună ziua am îndrăznit timid, știți cumva cât este ceasul? Domnule, doamnă, vă rog, cât este ora? Nimic, nici o reacție! Ca și cum n-aș fi existat, treceau pe lângă mine fluxuri de roboți spălați, parfumați, perfect acordați la un ritm pe care în mod ciudat eu nu-l mai simțeam. Îl pierdusem. Mai pierdusem bricheta, pachetul de țigări, uitate probabil prin ultima bodega și chitanța de la bancomat. Cați bani am scos și am spart ieri? Am scos portofelul și am numărat. După un exercițiu de memorie am constatat ca lipseau fix cinci lei din trei sute șase lei. În afara bancnotelor mari îmi rămăsese leul ăla ramolit.

Am așezat bancnota mototolită lângă mine privind cum încerca să o fure curentul iscat de pași. Lângă ea a poposit o moneda cincizeci de bani aruncată de un trecător. Am încercat să spun ceva celui ce dăduse semn că exist, dar deja dispăruse în mulțime. De unde acestă viteză, cine impune această grabă? M-am uitat la buletin și la cărțile de vizita. Cei din subsol știau totul despre mine, cine sunt unde locuiesc ce titulatura am și unde lucrez. Eu știam doar unde sunt ei în acel moment. Oare trebuie sa fii mahmur sau muribund ca să pricepi că Pământul se poate învârti și fără unii dintre noi?

Atunci am făcut ceva total împotriva firii mele. Am mers la primul magazin și fix cu un leu cincizeci am cumpărat o bricheta. Apoi m-am întors hotărât în subsol. Am aprins bricheta dar mi-am dat seama ca alesesem prost, una fără lanterna cu led. În jur erau zeci de boxe cu ușile la fel de întunecate. Lumina flăcării mai mult mă orbea. Am stins bricheta și pipăind cu mâna dreaptă am urmat zidul prin întuneric până la dreptunghiul pâlpâitor, înapoi în camera cu fotoliu jupuit, pat matrimonial și televizor. M-am mișcat către ei șovăind, anticipând momentul. Momentul în care nu o sa mai pot da înapoi, momentul în care educația mea se va termina, momentul în care umanismul meu avea să se facă scrum. M-am apropiat de pat și am aprins bricheta. Gabardin dormea senin, blond și murdar ca un heruvim căzut din rai într-o balta de noroi, Celălalt era tuciuriu de la natura ca un ceaun lucios expulzat din iad. Am înghițit în sec, am apropiat bricheta de pat și… am spus încet:

– Vili, te superi dacă te rog să te muți în fotoliu?

Silueta negricioasă s-a ridicat fără o vorba și s-a refugiat în fotoliu cu o zdreanță înfășurată pe trup. Televizorul s-a stins, am stins și eu bricheta, m-am dezbrăcat și m-am băgat ușurel lângă omul rămas pat. Instinctiv mi-a făcut loc. Sub păturile găurite stăteau în așteptare un suflet cald și o epavă socială. Nimeni nu făcea nimic. Universul era în așteptare. Am acceptat asta pregătindu-mă să adorm pentru a treia oară în ultimele 24 de ore, de data asta senin, împăcat. Înainte să mă ia Gabardin în brațe am avut parte de o revelație tâmpită. Mult ceruta revelație era o explicație.

Așa dispar unii oamenii. Într-o zi se hotărăsc sau sunt nevoiți să se ascundă de ochii obișnuiți cu normalul. Nu fac nimic spectaculos, doar coboară sub pragul sensibilității tale de mașină conformată social. Pentru tine e ca și cum ar fi murit sau n-ar fi existat niciodată, dar ei continuă să fie acolo undeva, în afara percepției, altfel, întunecați. Ca și cum cineva le-a șters numele din realitatea aparentă. Din când în când roboței curioși cu aparate de filmat fac despre ei reportaje fenomenale. Apoi roboțeii uită, pentru că nu pot simula viața purtând la ochi un aparat de filmat întunericul.

Simțind deja atingerea binecuvântată a somnului mi-am adus aminte o idee din filmul Fight Club. ”Nu ești cu adevărat liber decât când ai pierdut tot ce ai”

Un căcat de filozofie anarhistă. Nu nu poți pierde ce n-ai avut. E suficient doar să desprinzi centura și să-ți dai drumul. Ceea ce am și făcut puțin mai târziu cu Gabardin. Aia chiar a fost o străfulgerare. Și n-am avut nevoie de brichetă niciunul.